marți, 14 octombrie 2014

Tînăr ca la 20 de ani

Cine mai ține minte versurile melodiei formației Voltaj Tînăr ca la 20 de ani?
 
Tânăr vreau mereu să fiu 
Să trăiesc asa cum stiu 
Că la douăzeci de ani 
Fără griji si fără bani...
 
Ei, iată că m-am întors eu în Chișinău... întîmplător și foarte întîmplător cu mașina unei colege din generală (șofer fiind soțul acesteia) și vecinul meu de... 20 de ani (protagonistul de 20 de ani). Mi-a adus aminte cu nostalgie de cei 20 de ani ai mei.... care din păcate nu se mai întorc. E un tip comunicabil și de treabă. Nu-i mai tăcea gura.
E amuzant să auzi cum vorbește despre prima dragoste; deși era o colegă de facultate, nu o observase decît după cîteve ore de nu știu ce curs, pentru că „nu avea nimic special, dar în momentul cela... nu-mi puteam lua ochii de la ea”. Chestii din astea... cît de îndrăgostit era de ea, că plecase la ea cu taxiul de cîteva ori în miez de noapte pentru că ea se plictisea etc. Fusese foarte îndrăgostit, iar povestea de dragoste de la cei 20 de ani a durat numai cîteva luni pentru că... fata nu vedea în el decît un simplu prieten. Ceea ce nu înțelege el e „cum e posibil să mă vadă doar ca un simplu băiat dacă îi palce de felul meu de a fi?” Deși nu regretă scurta poveste de dragoste, totuși e la vîrsta întrebărilor, pentru că vedeți Dumneavoastră, fata era prima dragoste. Cu toate dezamăgirile astea, totuși are speranță. Pentru că „nu regretă nimic”.
În discuțiile noastre făcea referință în permanență la viața minunată de student în căminul studențesc. Deși știu că se afirmă sus și tare că viața de cămin e cea mai frumoasă parte a vieții, eu din păcate îmi aduc aminte cu oroare de această viață de cămin. Cinci fete în cameră, interese diferite, caractere diferite, unde e bucuria și fericirea de a sta în cămin? Fără duș sau bucătărie ca lumea, geam de pe vremea lui Papură Vodă de-ți înghețau organele interne pe timp de iarnă... Dar, mă rog, nu se pune, că doar viața de cămin în studenție e cea mai frumoasă perioadă a vieții, nu? Noroc de mine că fratele s-a oferit să facă un gest frumos și să mă ia la el în apartament, fapt pentru care îi voi fi recunoscătoare toată viața, deși nu i-am spus asta niciodată, din păcate. Lucru pe care ar trebui să-l fac.
Deși mi-a adus aminte de orele de facultate, totuși, aici mă amuza ceea ce povestea. E interesant aspectul ăsta al studentului: ore, teme și bibliotecă. Cel mai important să vă zic cum învață studenții de azi: cică grupa lor și-au făcut un grup pe www.facebook.com și acolo încarcă toate informațiile pe care le găsesc. Faină idee. Stau acuma și mă gîndesc, eu pe vremea mea nu am avut așa ceva. Păcat aș zice. Ideea e bună. Diferența dintre mine și el e că dacă el are un grup cu colegii de grupă de la facultate (unde încarcă informațiile găsite), păi eu am un grup pe această rețea de socializare cu colegii mei de liceu. Așa ne mai aducem și noi aminte unii de alții, postăm poze și facem schimb de informații.

Ei, în fine. A fost vesel și interesant, iar drumul nu ni s-a părut așa lung și anevois. Mi-a părut bine să-mi aduc aminte de mine la 20 de ani...

Sursa imaginii: www.sfm.md

sâmbătă, 11 octombrie 2014

Eu și soacră-mea de Jane Green

Nu prea fac eu schimb de cărți din colecția mea personală și mai ales, nu s-a întîmplat să am un schimb de păreri vis-a-vis de subiectul cărții care să stîrnească discuții mai mult sau mai puțin contradictorii cu cealaltă cititoare a cății. E vorba de cartea Eu și soacră-mea de Jane Green, apărută în anul 2008 la Editura Polirom din Iași. Face parte din colecția CHIC.

Și e printre puținele cărți care m-a făcut să plîng pe ici-colea.

Deși Jane Green n-a fost o studentă strălucită, după cum ea însăși mărturisește, reușește, totuși, să îmbine utilul cu plăcutul. Această carte, Eu și soacră-mea, este scrisă ușor și lejer. O citești dintr-o răsuflare. Sincer, eu am intrat atît de bine în pielea eroinei principale, Ellie, încît am impresia că sunt eu în mijlocul acțiunilor.
Dacă e să mă refer la subiectul cărții, păi iată rezumatul: Ellie, protagonista romanului Eu și soacră-mea, și-a găsit în sfîrșit jumătatea ideală. Însă, ghinion pe capul ei că această jumătate ideală are o mamă cică de groază în concepția Ellei, care o sună de trei ori pe zi, își idolatrizează fiul cel mai mare, Dan și își rezervă dreptul să fie ea pe primul loc în continuare. Preia controlul în toate aspectele noii familii a lui Dan: nuntă, nepotul care se naște, viața de familie etc. Asta pînă într-un moment în care, Ellei îi sare țandra și... familia ei se destramă. Dan pleacă de acasă și ea rămîne... cu copilul. Noroc de prietenele ei, Lisa, femeia fatală și Trish, familista, care o ajută.
Am împrumutat cartea colegei de cameră. Văzuse la mine teancul de cărți și... recomandă-mi o carte din cele citite îmi spune ea. Și să fie interesnată, mă avertiză tot ea. Ei bine, a început ea să o citească, punîndu-mi tot felul de întrebări referitor la personajele și subiectul cărții, pînă cînd... a zis că ea nu o înțelege pe Ellie de ce reacționează așa atunci cînd soacră-sa, Linda îi ajută, oferindu-se să cumpere haine viitorului copil sau alte chestii de genul ăsta.
Deși nu vreau să par insensibilă ori ceva de genul ăsta, dar eu o înțeleg pe Ellie (și asta fără care reproșuri cuiva J). Ellie, de pe la 13-14 ani a crescut fără mamă și deși pînă atunci nu avusese o relație prea bună cu maică-sa... probabil că vroia să-ți asume ea rolul de mamă pentru copilul ei, încă nenăscut. În multitudinea de momente de ceartă, de regrete, de opinii etc. subiectul acestei cărți te emoționează, totuși.
Făcuse cunoştinţă cu Dan Cooper într-un bar de la Calden. După cu mafirmă însăşi Ella „şi privindu-i chipul deschis şi prietenos, mi-am adus brusc aminte de el şi iată ce anume mi-am amintit: că atunci cînd zîmbea, zîmbea cu ochii. Că era foarte înalt. Genul de om înalt care te face să te simţi mereu ocrotităşi în siguranţă. Că era o persoană care se simţea bine în propria piele şi în lume.”
Deşi s-au reîntîlnit după aproape 5 ani, discuţia lor a fost un pic stîngace, dar după cum afirmase Ella - n-o să ştii niciodată, dacă nu încerci.
Sau discursul tatălui ei de nuntă. Deși după moartea mamei sale relația dintre ea și taică-su în loc să se îmbunătățească se distanțează, totuși, se pare că pînă la urmă lucrurile evoluează bine, pentru că, în ziua nunții, s-a apropiat de ea, i-a luat mîna și a ținut-o strîns, zicînd:
„Îmi pare atît de rău că nu am fost alături de tine.
Mai tîrziu, după ce s-au ținut discursurile, toată lumea a amuțit la vederea unui bărbat între două vîrste, aproape chel, într-un costum care se vedea că prinsese și zile mai bune, care a luat un microfon și a bătut nervos în el.
Știu că nu se mai aștepta nimeni la încă un discurt, spuse tata, iar eu m-am făcut mică, știind că era un gest spontan, și jenată la culme la gîndul a ceea ce avea să se întîmple. Dar Ellie e fiica mea și am vrut să spun cîteva cuvinte. La ora 3.27, în ziua de 2 septembrie a anului 1970, venea pe lume Eleanor Sarah. Soția mea fusese în travaliu timp de douăspreze ore și paisprezece minute, iar eu mă plimbasem în sus și-n jos pe coridor. În zilele acelea, noi, bărbații eram foarte curajoși și stăteam în siguranță, afară.  A ieșit o soră medicală și mi-a dat un ghemotoc. Privind în jos, am zărit o creatură micuță care urla, dar care s-a oprit și m-a privit în ochi. În clipa ceea, am înțeles ce voiau cu toții să spună cînd ziceau că nu iubești nimic pe lume cum îți iubești copilul. Nu i-am fost cel mai bun tată din lume lui Ellie, spuse el, iar eu am simțit un nod în gît și o lacrimă rostogolindu-mi-se pe obrazul stîng. Mama ei a murit cînd era mică. Astăzi, îmi amintesc de propria mea nuntă cu mama ei. Ellie, n-o să-ți aduci aminte, dar acum îi semeni leit. Ai aceeași frumusețe, energie și dragoste de viață.
Făcu o pauză, iar lumea aplaudă, fără să realizeze cineva ce impact aveau aceste cuvinte asupra mea.
Nu am știut cum să mă port cu o copilă de treisprezece ani, recunoscu el cu tristețe. O iubeam enorm, dar nu știam cum s-o ajut. Însă ce nu știam atunci, știu acum, Ellie. Vreau ca tu și Dan să învățați aceste lecții, toate lucrurile pe care le-am aflat prea tîrziu. Știu că dragostea nu e de-ajuns, că trebuie să-i prețuiești pe cei care îi iubești, că a spune „te iubesc” nu e suficient, că trebuie să-ți arăți dragostea în fiecare zi, chiar cînd greutățile vieții aproape că te împiedică să faci asta. Dacă îmi este permis să citez din cineva cu un mare dar al vorbirii, „cea mai însemnătate slăbiciune a oamenilor este ezitarea lor de a spune celorlalți cît de mult îi iubesc cît timp aceștia sunt în viață”. Ellie, te iubesc. Poate că nu ți-am spus-o destul de des, dar e adevărat. Iar voi doi, Ellie și Dan, să vă iubiți și să vă arătați dragostea în fiecare zi.”[1]
Un discurs emoționant zic eu. Dacă e să citez din carte, o lacrimă mi s-a rostogolit și mie pe obrazul stîng... ori poate drept... Și asta s-a întîmplat de cele trei ori cît am citit cartea. Deși scrisem undeva pe facebook despre asta, imediat apăruseră reacții: ce carte și ce moment anume ma făcut să... plîng.
Ei, lucrurile au evoluat după nuntă. Cu suișuri și coborîșuri. Cert e că m-am simțit în pielea personajului cînd citeam această carte. Sincer, deși nu am statutul lui Ellie, această eroină a cărții, o înțeleg. Am impresia că aș fi și eu deranjată de multe lucruri care mi s-ar întîmpla. Sau poate nu.
Un aspect foarte important e și „momentele de dragoste, de grijă și tandrețe, cînd știam exact de ce ne-am căsătorit și motivele pentru care plănuiam să fim împreună pînă cînd moartea ne va despărți, par atît de rare zilele astea[2].” Mda. Interesant aspect al vieții de familie.
„Nu m-am așteptat ca primele luni după nașterea copilului să fie atît de dificile și în nici un caz ca el să devină barieră între noi, în loc de o punte care să ne unească și mai mult.”[3] Oare chiar așa să fie?
„Presupun că dacă m-ar fi prevenit cineva, dacă mi-ar fi spus că urmează epuizarea, singurătatea și pierderea identității, m-aș fi gîndit fie că minte, fie aș fi presupus că li s-a întimplat altor femei, altor cupluri, dar că nouă nu ni se va întîmpla niciodată.”[4] Epuizare – sunt de acord. Singurătate – care e problema? În așa mod îți mai rezervi timp pentru tine – privești televizorul, citești cărți ori croșetezi (atît de mult îmi doresc o pauză...).
După un timp de rutină, cică e o surpriză să fii întrebat de o vacanță. Ce-aș zice de-o vacanță? Ce întrebare! Mi-ar plăcea la nebunie, merci de întrebare.” Oare cine din noi nu-și dorește o vacanță?
Mi-a plăcut afirmația următoare „sînt de părere că poți spune foarte multe despre oameni după cărțile pe care le au în bibliotecă”[5] zisă de un oarecare Charlie Durton, prieten cu Ellie. Așa că...
În fine, totul se termină cu bine. Mi-a plăcut cartea. E interesantă, cu umor, dar și cu momente așa, mai emotive.
 



[1] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – pp. 137-139.
[2] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.
[3] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.

[4] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 192.
[5] Green, Jane. Eu și soacră-mea / Jane Green; trad. de Alina Popescu. – Iași : Polirom, 2008. – p. 394.


Sursa imaginii: www.dol.ro