duminică, 1 octombrie 2017

În căutarea lui Audrey de Sophie Kinsella

Iată că am citit şi romanul În căutarea lui Audrey de Sophie Kinsella. Puţin plictisitor la început, dar până la urmă, subiectul romanului, îţi captează atenţia. Important de menţionat e că romanul are ca subiect doi  adolescenţi şi e inclus în colecţia Junior a editurii Polirom din Iaşi. 
E un roman cu şi despre adolescenţi, aşa că... părinţilor cu adolescenţi în casă le va fi interesantă această carte.
Subiectul romanului e Audrey, care poartă tot timpul ochelari cu lentile negre. Nu-i scoate nici măcar în casă. Nu iese niciodată în oraş, rar când schimbă  două vorbe cu cineva pe care nu-l cunoaşte şi i se pare aproape imposibil să se uite în ochii oamenilor. 
Lui Audrey i se face o programare la un psiholog, unde urmează nişte recomandări. Se împrieteneşte cu Linus, un prieten al fratelui ei şi discută cu el problemele cu care se confruntă. Acesta chiar se oferă să o ajute să-i rezolve problema emoţională şi frica de a ieşi şi vorbi în public. 
O altă problemă de familie ar fi faptul că şi Frank, fratele lui Audrey îşi petrece timpul în faţa calculatorului, jucîndu-se mai tot timpul, spre frustrarea mamei. Deşi îi interzice accesul la calculator, Frank a găsit soluţie să se joace în timpul nopţii. Asta până când e prins de maică-sa. Ce a urmat... e o adevărată epopee. 
Până la urmă, toate problemele se rezolvă. E o carte amuzantă, chiar dacă e şi un roman psihologic. Este o poveste despre iubire şi încredere la vârsta adolescenţei.
E un roman scris într-un stil mai diferit de ceea ce sunt obişuită. Dar e scris simplu şi amuzant. 

Mănăstirea Saharna

 Complexul monastic Saharna şi rezervaţia naturală, ce se întinde pe o suprafaţă de 670 de hectare, sunt luate sub ocrotirea statului. Mănăstirea de călugări Saharna este aşezată între trei văi înguste, înconjurată de înălţimi stîncoase. În acelaşi defileu, spre apus de mănăstirea de astăzi, fusese mai înainte un schit numit Horodişte, având o bisericuţă în stâncă cu hramul Bunavestire. Pe la 1776 un schimonah, Vartolomeu Ciungul, venind din Rusia cu câţiva fraţi şi monahi şi schitul nelocuit, au reparat biserica şi chiliile şi s-au aşezat în ele. Proprietarul locului, Enache Hristoverghi Lazu, care locuia mai mult in Iaşi, a dăruit schitului 200 desetine de pământ. Între părintele Vartolomeu și fiica lui Enache Hristoverghi a avut loc o neînțelegere. Din scrisoarea acesteia adresată divanului din Iaşi, aflăm că moşiile Echimouţi și Saharna, dăruite schitului la 16 octombrie 1795 de stolnicul Enache Hristoverghi, i-au fost lăsate anterior drept zestre. După moartea tatălui, fiica cerea moşiile ce i se cuveneau.

Pe de altă parte, părintele Vartolomeu pretindea că aceste moşii aparţin schitului. Conflictul a fost aplanat prin cedarea acestor moșii în favoarea fiicei stolnicului, dar urmau să fie dăruite de bună voie o parte din moşii pentru nevoile mănăstirii. Până în 1795 părintele Vartolomeu a construit două biserici  de lemn: prima cu hramul Adormirea Maicii Domnului și a doua cu hramul Sfântul Nicolae, si câteva corpuri de chilii.
Potrivit informaţiilor oferite de arhimandritul Visarion Puiu stareţul Vartolomeu a trecut la cele veşnice în 1798, dar în scrisoarea amintită se menţionează că în 1804 acest stareţ era încă în viaţă, de aceea considerăm că următorul stareţ – Paisie – a administrat mănăstirea după anul 1804.
Pe vremea stareţului Paisie (1804-1818), s-a început construcţia bisericii mare de vară. Această biserică a fost sfinţită cu hramul Sfânta Treime în 1821, în vremea stareţului Tarasie(1818-1837). În 1837, în timpul stareţului Onisifor, a fost înnoit iconostasul.
Agentul financiar Alekse Kliuciarev din Kameneţ a trimis la 30 martie 1843 guvernatorului Basarabiei, Pavel Fiodorov, următorul demers: “Zilele acestea mi s-a spus că pe porţiunea de hotar ce desparte guvernământul nostru de Basarabia, în faţa satului Popenca din judeţul Balta (Podolia) se găseşte o mănăstire, al cărei nume nu mi l-au putut preciza, cu bogate lucruri vechi, pe care monahii nu le pot preţui. Năvălirile tătare asupra acestor locuri şi asupra Basarabiei au încetat demult, în locul lor însă au început năvălirile anticarilor, dacă nu cu forţa, apoi cu vicleşugul. Astfel un anticar din guvernământul nostru şi-a pus în gând să năvălească asupra acestei mănăstiri amăgind pe călugări cum o pofti, în care scop a şi trimis înainte cercetători.” Printre podoabele ce se păstrau în această mănăstire erau enumerate următoarele: o cruce mare de chiparos îmbrăcată în argint, un epitaf cusut cu aur şi pietre scumpe şi o evanghelie, îmbrăcată în aur şi argint. 
Guvernatorul a trimis această scrisoare arhiepiscopului Dmitrie Sulima, care a luat măsurile cuvenite, ca nimic clin lucrurile schitului să nu se înstrăineze.
În 1863, în vremea stareţului Serafim, a mai fost construită o biserică, cea de iarnă, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, cu un corp de chilii.
La începutul secolului al XlX-lea moşia mănăstirii era constituită din 160 desetine de pământ, o arie în câmp cu hambare, vii şi livezi pe diferite terase şi povârnişuri şi trei mori de-a lungul râului Saharna. În această perioadă la mănăstire s-a deschis o şcoală de agronomie, care a funcţionat timp de cinci decenii, precum şi un atelier de ceramică şi piese artizanale pentru arhitectura populară. Întemeietorul lor, N. C. Apostolopulo, decedat în anul 1901, îşi doarme somnul de veci sub o lespede de granit, în curtea mănăstirii.
În 1900, în vremea stareţului Iosif, au fost construite câteva încăperi de piatră, pentru moară şi magazii, iar în 1911, sub stăreţia ieromonahului Inochentie, au fost construite arhondaricul, depozitele pentru produse alimentare şi câteva chilii, în afara ogrăzii pentru fraţi.

Mănăstirea Saharna în perioada 1918-1923
De la întemeierea mănăstirii, în 1776, şi până în 1919 această mănăstire a fost condusă de 24 stareţi.
în 1918 in mănăstire vieţuiau stareţul protosinghel Sofronie Neagă, 11 ieromonahi, 4 ierodiaconi, 10 monahi şi 34 de fraţi.
Următorul stareţ a fost ieromonahul inochentie Postică, care în 1923 cârmuia o obşte compusă din 35 slujitori: 1 protosinghel, 4 ieromonahi, 5 ierodiaconi, 9 monahi, 5 fraţi rasofori şi 11 fraţi de ascultare. Averea mănăstirii nefiind prea mare, era constituită din: 2 ha de vie, 5 ha de livadă, 1 ha de vatră neproductivă, 1  corp de case cu 2 nivele, 2 case cu un nivel şi o moară de foc.
Aici firul de informații și datese întrerupe. Nu avem nici o știre despre viața și activitatea acestei mănăstiri în  perioada imediat următoare şi până la desfiinţarea mănăstirii. Cercetarea acestei “pete albe’’ din istoria mănăstirii Saharna este îngreuiată de faptul că arhiva mănăstirii a fost distrusă o dată cu închiderea sfântului locaş. Ceea ce s-a păstrat prin cărţi, documente şi însemnări se află în prezent în diferite fonduri de arhivă.

Mănăstirii Saharna în perioada sovietică
Funcţionarea mănăstirii a fost întreruptă în 1964, când în locul călugărilor, care au fost alungaţi, în mănăstire a fost amenajat un spital pentru copiii cu handicap. Biserica Sfânta Treime a fost transformată în depozit al spitalului, iar biserica de iarnă – în club. În interiorul complexului monastic s-a zidit o casă şi o cantină pentru personalul şi pacienţii spitalului. Acesta a funcţionat până în 1990, când, la cererea credincioşilor satului Saharna, a fost redeschisă mănăstirea. Ansamblul monastic era devastat: biserica de vară fără podea, uşi şi ferestre; biserica de iarnă fără acoperiş etc. în stare mai bună s-a păstrat numai casa stareţiei, care se află mai la vale de biserică de vară.

Reînfiinţarea mănăstirii Saharna
Fiind în stare dezastruoasă, timp de un an mănăstirea a rămas pustie. La 19 aprilie 1991 a fost emis un decret mitropolitan privind reînfiinţarea Mănăstirii de călugări Saharna.
În primăvara anului 1991 călugării au început să caute resurse pentru reparaţia complexului monastic. Ei au reparat câteva chilii, pentru a se adăposti. În acest timp slujbele erau oficiate în biserica de iarnă, care a fost sfinţită în anul 1992. Sfântul locaş are formă pătrată, pronaosul e mic şi este despărţit de naos prin patru stâlpi care susţin cafasul. Plafonul este plat, având o pictură simplă. Pe acoperiş are 5 turle mici decorative.
În 1992 au mai fost reparate chiliile, trapeza, bucătăria, şi stăreţia. Pentru nevoile gospodăreşti în curtea mănăstirii a săpată o fântână.
Unul dintre primii călugări ai mănăstirii reînfiinţate a fost ieromonahul Neonil, trecut la cele veşnice în 1994, în vârstă de 82 ani. Acest preot a venit din România la mănăstirea Saharna, refugiindu-se în 1944, de la mănăstirea Rudi. Timp de doi ani acest cuvios părinte a fost duhovnicul mănăstirii Saharna, dar şi un vrednic dascăl pentru călugării de la mănăstirea Sihăstria, păstrând şi perpetuând astfel tradiţia autentică a vieţii călugăreşti.
O altă biserică a complexului monahal este cea rupestră, cu hramul Bunei Vestiri. Ea a fost reparată în anii 1991-1994. Cele 4 chilii săpate în stâncă, situate lângă această biserică, au fost reparate în 1997. În apropierea bisericii rupestre se află o peşteră îngustă în care, conform unei legende, s-a retras în schimnicie ieromonahul Vartolomeu, întemeietorul mănăstirii.
Lucrările de restaurare a bisericii rupestre au fost finisate în anul 1994. În acelaşi timp, vieţuitorii mănăstirii au început să restaureze biserica de vară cu hramul Sfânta Treime. După reparaţie, între anii 1996-1998, biserica a fost pictată. Altarul a fost împodobit cu frescă în stil bizantin. Iconostasul bisericii a fost făcut de meşteri români din zona Bucovinei. în timpul restaurării, la tinda veche a bisericii, deasupra căreia se află turla clopotniţei, s- a mai adăugat un pridvor. Absida altarului este semicirculară, iar cele laterale sunt de proporţii mai reduse. De asupra naosului se înalţă o turlă.
În 1996 obştea, alcătuită din 20 de vieţuitori, cu ajutorul primit de la credincioşi a pornit construcţia chiliilor, destinate ieromonahilor şi ierodiaconilor din mănăstire. Pentru întreţinerea obştei, în 1991 mănăstirea a primit 10 hectare de pământ arabil.
Călugării desfăşoară o intensă activitate de asistenţă socială, sprijinind material şi spiritual pe cei săraci şi necăjiţi. în oraşul Rezina, în patru şcoli generale călugării predau ore de religie. Cea mai importantă realizare o constituie organizarea în 1998 a frăţiei “Cuviosul Macarie”, cu sediul la şcoala generală nr. 1 din Rezina, având drept obiectiv catehizarea, promovarea valorilor creştine şi revigorarea credinţei ortodoxe.
La mănăstire, slujba Sfintei Liturghii este oficiată în fiecare zi. Seara se slujeşte Vecernia cu Utrenia. În perioada posturilor se oficiază şi Miezonoptica cu Ceasurile, Obedniţa şi Acatistul zilei. Aceste slujbe se oficiază în două limbi – română şi rusă, pentru că mănăstirea este vizitată şi de credincioşi din Transnistria. La strană se cântă muzica psaltică şi liniară.
În fiecare dimineaţă, la ora 5, se slujeşte un Te Deum la moaştele Cuviosului Macarie. Cuviosul părinte a fost egumen şi duhovnic al mănăstirii Saharna. El s-a născut în 1888 şi, în vârstă de 12 ani, a venit la această mănăstire, unde a vieţuit şi a slujit până la 26 mai 1964, când a trecut la cele veşnice. Pentru viaţa lui curată şi plină de nevoinţe, dar mai ales pentru minunile lui şi aflarea moaştelor lui intacte, el a fost canonizat.

Mai multe imagini vedeți aici.


Sursa: Mănăstirea Saharna. În: Locașuri sfinte din Basarabia. Chișinău : Editura Alfa și Omega, 2001, pp. 85-87.
Sursa imaginilor: moldovenii.md

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Mănăstirea Ţipova din raionul Rezina

Mănăstirea Ţipova este una din cele mai vechi aşezări monahale de pe teritoriul Basarabiei. Ea este situată în apropierea localităţii Ţipova, săpată în stânca înaltă de pe malul Nistrului. Ansamblul monastic Ţipova reprezintă un impresionant muzeu. Pe piscul situat între râpa Blănăriţei şi Valea-Satului se păstrează ruinele unui orăşel mort, populat până la era noastră de triburi getice. Râuşorul Ţipova, coborând spre Nistru, formează numeroase cascade cu o înălţime de 10-16 metri.

Braniştea e unică prin diversitatea bogăţiei arheologice: sate şi orăşele străvechi, cetăţi, biserici, schituri şi cimitire sunt săpate în malul abrupt. Mănăstirea, ocrotită de stânca milenară, le-a servit moldovenilor veacuri la rând drept scut de apărare în lupta lor pentru libertate si independenţă. Mănăstirea uimeşte prin dimensiunile ei şi prin mulţimea de încăperi, unite prin treceri interioare.
Mănăstirea este alcătuită din trei complexe monastice. Primul complex, care include biserica cu hramul Sfintei Cruci şi câteva chilii, este cel mai depărtat şi greu accesibil. Se presupune că a fost înfiinţat în veacurile XI-XII. Al doilea complex include biserica Sfântul Nicolae, săpată n stâncă în veacurile XIV-XV, iar al treilea complex – datează din secolele XVl-XVIII şi ruprinde 18 încăperi, care sunt unite prin receri interioare. Biserica Adormirea Maicii Domnului este spaţioasă, cu pereţi tencuiţi şi o boltă semisferică ce imită cupola.
Există multe legende ce țin de înfiinţarea și funcţionarea mănăstirii de la Ţipova. Potrivit unei legende aici, în această mănăstire, şi-a sfârşit viaţa poetul mitologic grec Orfeu, iar mormântul lui se află într-o nişă de la poalele cascadei şi-l poţi recunoaşte după o lespede cu şapte găuri.

Repere istorice
Arhimandritul Visarion Puiu menţionează în lucrarea sa Mănăstirile din Basarabia, editată în 1919 la Chişinău: “Când şi de cine a fost înfiinţat acest schit, nu se ştie. Se presupune că acest schit, ca şi toate peşterile săpate în malurile Nistrului, a slujit creştinilor ca refugiu de frica tătarilor încă de prin veacul al XlII-lea. După ce vremile s-au liniştit, monahii au întemeiat schitul cu gospodăria de astăzi, îndeosebi după 1756, când pământul schitului a fost dă mit de către Radu Racovită mănăstirii Dobrovăt din judeţul Vaslui.” în 1776 schitul a fost reînnoit de monahul Vartolomeu, întemeietorul mănăstirii Saharna, care, găsindu-1 părăsit, a reparat chiliile şi biserica.
La 1813 moşierul Ioan Sacherlaş a pretins mănăstirii o parte din pământul ei. Stareţul mănăstirii, ieromonahul Laurenţiu, s-a adresat cu o plângere mitropolitului Gavriil.
Schitul a fost desfiinţat în 1842. În acel an pământul îi este luat şi trecut mănăstirii Căpriana, iar schitul – lipit la mănăstirea Saharna.
Din alte izvoare aflăm date despre complexul monastic din deal, înălţat în 1828, în care s-a reînfiinţat actuala mănăstire.
Istoricul Zamfir Arbore, în Basarabia în secolul XIX, editată în 1898 la Bucureşti, relatează că pe atunci schitul Ţipova avea o bibliotecă bogată în cărţi româneşti din veacurile XVII-XVI1I. Obştea era compusă din 16 călugări, toţi români. Moşia schitului număra 420 desetine de pământ, din care numai 20 desetine erau cultivate, restul era pădure şi piatră.
O relatare amplă despre schitul Ţipova conţine şi monografia Bessarabia, tipărită în 1903, la Moscova: “Stânca de piatră scoate în relief spre râu numai faţadele, însăşi mănăstirea, biserica, 15 chilii şi trapeza sunt camuflate în interiorul malului. În stâncă e săpată si clopotniţa, care are patru clopote, cel mai mic cântăreşte 20 de funturi, cel mai mare — 6 puduri.”
Din 1842 până în 1919 schitul Țâpova a fost adminstrat de mănăstirea Sahanra. Biserica din deal a fost reînnoită în 1912, prin strădania mănăstirii Saharna, ieromonahul Inochentie. În 1919, sub conducerea arhimandritului mitrofor Sofronie Neaga, venit de la Saharna, schitul Țâpova devine independent.

În 1923 obştea era formată din 21 slujitori: 3 ieromonahi, 3 monahi, 6 fraţi rasofori și 8 frați de ascultare. S-a mărit şi averea mănăstirii: 2 ha de vie, 1 ha de livadă, 1 ha de grădină de zarzavat, 2 ha de vatră neproductivă.
În arhiva mănăstirii nu s-a păstrat lista stareţilor. Bătrînii din localitatea Ţipova îşi amintesc că în 1940 din biserica din stîncă a fost schimbat iconostasul vechi, cu icoane valoroase, dar nu se cunoaște soarta lor. În anii războiului mănăstirea Țîpova a fost parţial distrusă.


Mănăstirea Ţîpova în perioada sovietică

În 1949 ansamblul monastic a fost închis şi deposedat de pământ. Călugării s-au refugiat la alte mănăstiri.
Complexul monastic din deal a fost preluat de gospodoria agricolă din localitate. Biserica a fost transformată într-un depozit de tutun, iar schitul a fost jefuit şi distrus.
În 1988, cu sprijinul asociaţiei “Fenix”, sălile spaţioase din stâncă au fost restaurate şi transformate în expoziţii de obiecte de antichitate, găsite pe moşiile satelor Ţipova, Horodişte, Lalova. În octombrie 1990 Uniunea Jurnaliştilor din Moldova a donat 5 mii de ruble pentru restaurarea mănăstirii.
În 1990 o grupă de arheologi din Sanct-Petersburg, în urma unor săpături efectuate la schitul rupestru, au descoperit un schelet care datează de la sfârşitul veacului al XV-lea. Istoricii menţionează faptul că Ştefan cel Mare şi Sfânt de multe ori a vizitat aceste meleaguri, în timpul campaniilor sale împotriva tătarilor. O legendă afirmă că marele domnitor s-a cununat în această mănăstire cu una din soţiile sale, care după moarte a fost îngropată în acest loc sfânt. Arheologii au presupus că poate fi vorba de una din soţiile lui Ştefan, Maria Moşanca, ori Eudochia de la Kiev. Este doar o ipoteză, încă neconfirmată ştiinţific. Din nefericire, şansa elucidării acestei enigme este minimă, pentru că arhiologii ruşi, reveniţi în Rusia, au dus cu ei toate descoperirile făcute pe teritoriul nostru.


Reînfiinţarea mănăstirii Țîpova
În 1994 a fost reînfiinţată mănăstirea. Sub conducerea ieromonahului Andrei, numele de mirean Alexei Iascisen, şi cu sprijinul credincioşilor din împrejurimi, a început restaurarea bisericii Adormirea Maicii Domnului şi a două corpuri de chilii vechi. În 1995 obştea mănăstirii număra numai 2 călugări, iar în 1996 – 3 vieţuitori. Din această cauză renovarea complexului este dificilă.
Biserica Adormirea Maicii Domnului a fost restaurată numai în exterior. Ea are dimensiuni mijlocii. Planul este dreptunghiular, având absidele laterale în fonnă pătrată şi fiind puţin evidenţiate. Absida altarului este, de asemenea, pătrată. Biserica are o tindă, deasupra căreia se înalţă clopotniţa. Pereţii pe alocuri păstrează fresca veche, evidenţiind ornamentele florale.
După doi ani de activitate, în 1996, ieromonahul Andrei a fost transferat la o parohie în raionul Camenca. în locul lui în primăvara anului 1997 a venit ieromonahul Antim. Lucrările de reparaţie, au fost stopate. Toate slujbele se oficiază în limba română, fiindcă toţi călugării şi fraţii sunt români. în septembrie 1998 se aflau aici 2 călugări şi 7 fraţi de ascultare. Viaţa monahală a obştii este foarte simplă, iar rânduiala slujbelor adesea nu este respectată. Un oarecare venit aduce schitul rupestra, căci este vizitat de turişti din republică şi de peste hotare.

Mai multe imagini vedeți aici.


Sursa: Mănăstirea Țîpova. În: Locașuri sfinte din Basarabia. Chișinău : Editura Alfa și Omega, 2001, pp. 98-99.
Sursa imaginilor: moldovenii.md, crestinortodox.ro, ortodox.md

miercuri, 20 septembrie 2017

Doamnele şi domnişoarele Moldovei

Pentru Republica Moldova stereotipurile sunt pe prim plan. Dacă o ea e măritată – e doamna X, chiar dacă această doamnă e mai mare decît tine cu 2-3 ani. În schimb dacă e necăsătorită (chiar dacă are pe cineve) e pur şi simplu X. Dar dacă X mai are şi o funcţie... cu atît mai mult, e doamna X. Ceea ce nu putem spune de o tipă necăsătorită. Ea va fi doar X. Fără doamnă şi cel mai important, fără DVS! Va fi chiar tutuită.
La întrebarea mea de ce îi spune şefei doamna X, că e doar cu 2 ani mai mare decît dînsa, mi s-a răspuns: păi e măritată. Şi e mai mare.
La care îi răspund: - păi şi eu sunt mai mare decît tine. Şi mult mai mare decît tine în comparaţie cu ea decît tine. De ce nu îmi spui dvs ori doamnă? 
–  Păi nu eşti căsătorită şi eşti de a noastră.
Am rămas fără replică. (Altă replică a unei doamne de vreo 60 de ani a fost ceva de genul –  tu eşti mai modestă).
Într-o discuţie ulterioară, întreb o tipă - uite, eu dacă mă voi căsători curînd, să înţeleg că deja îmi vei spune doamnă, respectiv vei vorbi cu Dvs!?
– Nu, că noi două deja suntem prietene şi tot aşa îţi voi spune (de parcă noi am stabilit de comun acord că suntem şi vom fi prietene pe viaţă, mai ales dacă nu o să mai lucrăm împreună). 

Şi asta nu e un caz singular. 

Eu nu înţeleg logica asta a moldovenilor. De unde aşa mentalitate. De unde aşa stereotipuri. De unde s-a decis că eu sunt „de-a noastră”? 


marți, 12 septembrie 2017

Fata de hîrtie de Guillaume Musso

Iată că am citit şi romanul Fata de hîrtie de Guillaume Musso. O carte foarte bună cu un final imprevizibil. Pentru cei care nu au citit această carte să ştiţi că o carte mai reuşită... nu cred că există. „Dintre toate personajele pe care le-am creat, Billie este preferata mea. Îi simt atît de tare lipsa, după ce am terminat de scris romanul, încît s-ar putea spune că sunt îndrăgostit!” afirmă Guillaume Musso.


Tom Boyd este un scriitor celebru, aflat în pană de inspiraţie, iar Billie este o tînără frumoasă şi rebelă. Billie este eroina romanelor lui Tom. Doar că ea, pînă la urmă e o actriţă plătită de cel mai bun prieten al lui Tom ca să apară în viaţa acestuia şi să îl inspire. Dar ăsta e un amănunt pe care Tom îl află la final, fapt pentru care se supără, pentru că, vezi tu, ajunsese să se îndrăgostească de Billie, eroina romanelor sale. Pentru a avea un imbold în ceea ce priveşte continuarea volumului 3 din serie, se presupunea că Billie urma să moară din cauza unei diagnoze şi unica salvare e ca Tom să scrie cel de-al treilea volum. Aflînd adevărul, Tom merge în căutarea lui Billie. Află că se înscrisese la o facultate de literatură, merge pînă acolo să o vadă, vede că e prinsă în activităţi şi nu are curajul să se apropie, fapt care se întoarce şi scrie un nou roman, intitulat, misterios, Fata de hîrtie. De unde şi pînă unde (fapt pe care îl veţi afla citind romanul), Billie află de faptul că Tom a fost în căutarea ei şi deşi a găsit-o, nu s-a apropiat de ea. Ce urmează, ce se întîmplă şi ce emoţii veţi avea la final, nu mai spun. Citiţi romanul şi nu veţi regreta!

Referinţe critice:
„Un roman ca un spectacol de magie. O pendulare delicata ca zborul unei pasari intre real si imaginar. Cand ne asteptam mai putin, scriitorul ne striga din oglinda, ca sa ne aminteasca un lucru esential: viata este un roman.”  (Le Parisien)

„Cel mai bun roman al lui Guillaume Musso de pana acum. O intriga perfecta si un final uluitor!” (Le Figaro Litteraire)

Ca de obicei, am selectat cîteva afirmaţii care mi-au plăcut foarte mult:

Construită în formă de L, casa avea două niveluri şi o piscină subterană. În ciuda dezordinii, ea degaja o atmosferă liniştită graţie mobilelor din lemn de arţar parchetului deschis la culoare şi abundentei lumini naturale. Vintage şi actual în acelaşi timp, decorul în care Malibu nu era decît o simplă plajă pentru surferi şi nu devenise încă un bîrlog aurit pentru miliardari.(Iată aşa o casă vreau si eu.  Deşi îmi place ordinea).

- Ce naiba faci la mine-n casă? am mormăit ei.
- Îmi fac griji, Tom! De luni de zile stai închis aici drogîndu-te cu calmante.- E problema mea! am decretat ridicîndu-mă.
- Nu, Tom: problemele tale sunt şi problemele mele. Credeam că asta înseamnă prietenia, nu?

- Avem totul ca să fim fericiţi, Tom! Sănătate, tinereţe, un job care ne pasionează. Nu poţi distruge totul pentru o femeie. E prea stupid. Nu merită. Păstrează-ţi suferinţa pentru zilele în care adevărata nenorocire va bate la uşă.

Frica de depresie mă ţinuse treaz, obligîndu-mă să lupt pas cu pas împotriva descurajării şi a amărăciunii. Dar şi frica mă abandonase şi, odată cu ea, demnitatea şi chair simpla dorinţă de a salva aparenţele.

Munca este cel mai bun medicament. Şi apoi, scrisul e viaţa ta. ASTA e soluţia ca să ieşi din această toropeală!

E mai uşor să te distrugi la foc mic decît să ai curajul s-o iei de la capăt, nu-i aşa?

Unele lucruri sunt uşor de început, dar nu-şi capătă adevăratul sens decît atunci cînd le-ai dus la bun sfîrşit.

Celebritatea face rareori mai bună personalitatea celor care acced la ea. Ea adînceşte rănile narcististe în loc să le aline.

... în spatele imaginii semeţe se ascundea o femeie lipsită de încredere căreia îi era greu să găsească un echilibru interior şi care trăia angoasele printr-un surplus de activitate...

Ştiu că nimic nu este niciodată dobîndit, că nimic nu este niciodată promis...

Fragment din roman (mi-a plăcut foarte mult):

Ieşea cu Marieke Van Eden, un top model olandez de douăzeci şi patru de ani care, de doi ani, era pe coperta tuturor revistelor de modă.- Bună ziua, zise el intrînd în prăvălie.
- Pot să vă ajut, domnule? îl întîmpină Kenneth Andrews.
- Autograful lui Marilyn este autentic?
- Bineînţeles, domnule, este furnizat cu certificatul de autenticitate. Este o piesă frumoasă...
- ... care face cît?
- Trei mii cinci sute de dolari, domnule.
- De acord, acceptă Oleg fără să încerce să se tîrguiască. Este un cadou. Puteţi să mi-l împachetaţi?
- Imediat.În timp ce librarul rula afişul cu precauţie, Oleg îşi scoase cardul Platinium şi îl puse pe tejghea, chiar lîngă o carte cu coperta din piele albastră.Tom Boyd - Trilogia Îngerilor. E autorul preferat al lui Marieke...Îşi permise să deschidă romanul pentru a-l răsfoi.
- Cît cereţi pe cartea asta?
- Ah, îmi pare rău, nu este de vînzare.
Oleg zîmbi. În afaceri, el nu era cu adevărat interesat decît de lucrurile care nu erau "după cum se pretindea" de vînzare.
- Cît? repetă el. Faţa lui rotundă îşi pierduse bonomia. Acum, avea în ochi o strălucire neliniştitoare.
- Este deja vîndută, domnule, îi explică calm Andrews.
- Dacă e vîndută, ce caută aici?
- Clientul o să vină după ea.
- Deci, n-a plătit-o încă.
- Nu, dar i-am dat cuvîntul meu.
- Şi cît costă cuvîntul dumneavoastră?
- Cuvîntul meu nu e de vînzare, răspunse cu fermitate librarul.
Andrews se simţi brusc jenat. Tipul ăsta avea ceva ameninţător şi violent. Încasă banii de pe cartea de credit şi îi întinse rusului pachetul şi chitanţa, uşurat să pună capăt acestui schimb.Dar Oleg nu gîndea aşa. În loc să plece, el se înstală într-un fotoliu din piele roşcată aşezat în faţa tejghelei.
- Totul este de vînzare, nu?
- Nu cred, domnule.
- Ce zicea Shakespeare ăla al domneavoastră? întrebă el încercînd să-şi amintească un citat. Banii îl fac frumos pe cel urît, tînăr pe cel bătrîn, cinstit pe cel necinstit, nobil pe cel ticălos...
- Este o viziune foarte cinică despre om, cred că sunteţi de acord cu mine, nu-i aşa?
- Ce nu se poate cumpăra? îl provocă Oleg.- O ştiţi foarte bine: prietenii, dragostea, demnitatea...Oleg respinse argumetnul:
- Fiinţa umană este slabă şi coruptibilă.
- Recunoaşteţi că există nişte valori morale şi spirituale care scapă logicii interesului.
- Orice om are un preţ.De data asta, Andrews îi arătă uşa:
- Vă doresc o zi excelentă.Dar Oleg nici nu se clinti:
- Orice om are un preţ, repetă el. Al dumneavoastră care e?

duminică, 3 septembrie 2017

Soroca şi frumuseţea ei

De mult timp intenţionam să vizitez oraşul Soroca, mai ales că cetatea de la Soroca fusese restaurată. Deşi oraşele Moldovei nu se compară cu alte oraşe ale lumii, în Moldova ai ce vedea, atît doar că moldovenii nu ştiu să aprecieze ceea ce au şi nu ştiu să păstreze ceea ce au. Nu mai zic de faptul ca să mai aibă grijă de ce se află în jur.
Pe lîngă cetate, evident că oraşul Soroca are şi alte obiective turistice: Lumînarea Recunoştinţei, parcul Petru Rareş care vine în completare cu cetatea Soroca, Dealul Ţiganilor, Defileul lui Bechir etc.Totodată, satul Cosăuţi şi cariera din localitate sunt binecunoscute şi duc faima. 
Din păcate nu am reuşit să vizitez tot ce mi-am propus, dar cel puţin, am reuşit să vizitez cetatea, parcul din apropiere, care se numeşte Petru Rareş, frumuseţea rîului Nistru şi Dealul Ţiganilor. Din discuţii, am înţeles că nu e bine să intri în discuţie cu ei. Te pot invita în casă şi să înceapă a cere bani de la tine. De ce? Nu ştiu. Mai ales că au aşa case frumoase şi luxoase. Ori... pentru ei, ăsta e un mod de a face bani...
Cetatea Sorocii


Cetatea Sorocii
Parcul Petru Rareş

Parcul Petru Rareş
Rîul Nistru e o frumuseţe. Este o panoramă deosebită. De asemenea, e frontieră între Moldova şi Ucraina. În zona asta a rîului, am observat că apa este curată, ceea ce nu pot spune acelaşi lucru, despre zona rîului din preajma hidrocentralei de la Dubăsari şi Tiraspol. 
Rîul Nistru. Vedere din oraşul Soroca.

Rîul Nistru. Vedere din oraşul Soroca.

Rîul Nistru. Vedere din oraşul Soroca.

Rîul Nistru. Vedere din cetatea din oraşul Soroca.

Am încercat să ajung şi la Cosăuţi. La cariera din localitate nu am putut ajunge, pentru că trebuia o programare, asta din motive de securitate, fapt pentru care voi şti pe viitor. În ceea ce priveşte localitatea în sine, de asemenea, din păcate, nu am reuşit să ajungem în centrul localităţii. Fie că am greşit drumul, fie că nu am înţeles corect drumul ca să ajungem la destinaţie. Asta chiar dacă am utilizat GPS-ul. Pe viitor, voi lua şi o hartă pentru a fi de ajutor în context. Totodată, şi mănăstirea Rudi a fost în plan pentru a o vizita
Îmi pare rău că nu am vizitat Lumînarea Recunoştinţei şi dealul lui Bechir. Pe viitor, sper să pot dedica timpul meu doar oraşului Soroca şi să vizitez mai multe obiective turistice din raion (mănăstiri şi localităţi, Vărăncău, spre exemplu). De asemenea, am citit despre Havuzul Popasul îngerilor. Evident, că e trecut pe listă. Regret că am aflat despre asta abia recent. 



Bălţiul şi clătitele cu halva

Recent, am avut ocazia să trec prin oraşul Bălţi. Nu am avut ocazia să-l vizitez conform obiectivelor turistice pe care le poţi vedea în oraş, dar din ce am văzut, mi-a plăcut ce am văzut. E un oraş liniştit, fără mult trafic şi fără multe troleibuze.
Ţin să menţionez că Bălţi este un oraş cu statut de municipiu, reşedinţa Regiunii de Dezvoltare Nord a Republicii Moldova. Se învecinează cu oraşele Făleşti, Glodeni, Rîşcani şi Sîngerei, care se află la o distanţă de 20–40 km. Municipiul Bălţi este al treilea centru urban după mărime şi populaţie în Republica Moldova, surclasat doar de Chişinău şi Tiraspol. În context teritorial oraşul se împarte în 3 sectoare planimetrice: Centru (inclusiv cartierele Ţigania, Teioasa şi Berestecico); Pământeni (inclusiv cartierele Jubiliar şi Dacia); Slobozia şi două formaţiuni locuibile Molodova, Bălţii Noi. iar cele mai importante râuri care trec prin oraş sunt Răut şi Răuţel.

Catedrala Sfinţii Constantin şi Elena, Muzeul de Istorie şi Etnografie din Bălţi, Aleea Clasicilor şi Teatrul Naţional Vasile Alecsandri sunt doar cîteva obiective turistice din Bălţi. Dar, în căutările mele legat de ce putem vedea în acest oraş, am găsit două articole scrise de blogeri români care au vizitat acest oraş. Din impresiile lor, am găsit şi citit mult mai multe informaţii cu referire la ce se poate de văzut şi de ce nu, dacă merită să vizitezi Bălţiul. Vă recomand să citiţi articolul O jumătate de zi în Bălţi şi Ce poţi vizita în oraşul Bălţi.
Panoramă a oraşului din vest

Râul Răuţel în cursul inferior


Am mers în oraş cu nişte amici. Ne întorceam în Chişinău. Ne-am oprit la restaurantul Noroc din Bălţi (am oprit la o cafea). Un local modern, frumos, bine amenajat. Cu excepţia celor doi chelneri care au ţinut neapărat să vorbească în rusă, deşi noi vorbeam în română şi a muzicii care răsuna, tot, în limba rusă. Dacă Chişinăul a depăşit faza cu muzica rusească în localuri, în Bălţi, limba rusă e la putere. Chiar dacă am cerut să schimbe muzica, au răsunat vreo 2-3 melodii în română, după care s-a revenit la muzica rusească.


Meniul e cu un design reuşit, modern şi color. Am cerut clătite cu sirop. Şi pentru prima dată am văzut clătite cu halva. Niciodată nu m-am gîndit la aşa ceva, clătite cu halva. Chişinău, i-a exemplu!
Clătite cu sirop




Pentru a ne şti valorile şi personalităţile noastre, vă recomand şi cartea Oraşul Bălţi şi oamenii lui scris de Gheorghe Baciu. Cartea a fost editată în anul 2010 în oraşul  Chişinău. Cartea o puteţi găsi la Biblioteca Hasdeu din Chişinău şi nu numai.

Sursa primelor trei imagini: wikipedia.orghttps://ro.wikipedia.org/wiki/B%C4%83l%C8%9Bi

duminică, 13 august 2017

Atracţia de Sylvia Day

Titlu original: Bared to You.
Anul apariţiei: 2013
Editura Litera

Iată că veni rîndul să citesc şi romanul Atracţia de Sylvia Day. Ştiind deja că e o serie, Crossfire, de data
aceasta, iau cărţile la citit pe rînd. Seria Crossfire a fost publciată în 40 de ţări, devenind un succes comercial.
Este o carte despre atracţie, pasiune, obsesie şi dragoste dincolo de limite dintre Eva şi Gideon Cross. După cum afirmă însăşi Eva, Gideon Cross a intrat în viaţa ei ca un fulger în întunericul nopţi. A fost atrasă de el, aşa cum nu i s-a mai întîmplat vreodată în viaţă. 

Eva Tramell s-a mutat la New York, împreună cu cel mai bun prieten al ei, Cary, pentru lucra la o agenţie de publicitate. La compania care s-a angajat, face cunoştinţă cu Gideon Cross, un şef al companiei. Se îndrăgostesc şi de aici începe totul. Relaţia dintre ei sunt mistuitoare, iar intrigile fac din Atractia un volum captivant şi imprevizibil. 

Gînduri:
Posesivitatea e mult mai bună decît indiferenţa!
Nu confunda plăcerea cu slăbiciunea!

Referinţe critice:
Cînd vine vorba de scene în care atracţia dintre personaje devine aproape insuportabil de erotică, Sylvia Day are puţine rivale în literatura de gen.
Booklist

... scenele fierbinţi şi răsturnările de situaţie neaşteptate îi vor face pe cititori să vrea să citească mai mult.
Library Journal

Abia aştept să văd ce se va întîmpla în continuare cu Gideon şi Eva.
The Book Reading Gals

vineri, 11 august 2017

Frumuseţea unui monument din Chişinău

Nu am putut să nu remarc frumuseţea acestui monument la cercul care face legătura cu străzile Petricani şi Calea Orheiului. E un loc destul de drăguţ, unde te poţi odihni într-o seară, după serviciu, ori într-o zi de week-end.

Poate nu e făcut la cel mai înalt nivel, dar e plăcut să vezi aşa ceva în oraşul Chişinău


E plăcut să vezi aşa ceva în toate momentele unei zile: dimineaţa, amiază şi seară.


Zona a fost construită după apariţia unui punct de vînzare de maşini acum vreo cinci ani, chiar dacă iniţial, era doar monumentul în sine.
Dacă am avea mai multă grijă de monumentele noastre, atît Chişinăul cît şi alte  oraşe din ţară ar fi mult mai frumoase.


vineri, 4 august 2017

Calea Orheiului din Chişinău

Strada asta, Calea Orheiului din Chişinău, mi se pare o stradă importantă a oraşului, mai ales că e o stradă ce este inclusă în cartierul Poşta Veche, dar şi face legătura cu multe raioane a Moldovei, dar şi cartierele din Chişinău. Din moment ce raionul Orhei e cel mai apropiat de Chişinău (spre partea asta a oraşului), probabil că din cauza asta i s-a dat şi denumirea asta a străzii.  Trece tangenţial pe lângă cartierele Poşta Veche şi Visterniceni. Este o magistrală lungă de 2,5 km. Pe o parte a ei se întinde zona verde a parcului silvic din valea Ţiganca cu câteva lacuri formate în cursul pârâului Bulbocica, iar pe partea opusă – blocuri de locuit de 1-3 etaje, construite în anii '50, şi de 4-8 etaje în ultimii 30 de ani. Mai nou, este construit şi un bloc nou de vreo 10 etaje. Sunt cîteva staţii de troleibuz şi microbuz care leagă acest cartier cu alte sectoare ale oraşului.
Doar că... 


Totul e bine pînă la proba contrarie.
Infrastructura cam lasă de dorit. Sau cel puţin cum e amenajat totul şi cît de e de deplorabilă starea trotuarelor. Pe cît de reparată e şoseaua în sine, pe atît de proastă e starea trotuarului. Cîrpit pe ici colea, cu gropi, cu staţii nearanjate, şi fără coşuri de gunoi.
 Copacii sunt neîngrijiţi şi un exemplu e poza de mai sus.

 Oricît de modestă nu a fi încercarea locuitorilor acestui bloc de 5 etaje, şi-au protejat terenul din faţă şi e destul de drăguţ. Iar imaginea de mai jos, nici aşa, dar nici aşa.

"Încîntă oraşul"
Măcar teritoriul amenajat din faţa clădirii cu etaj putea fi aranjat şi protejat.
Clădirea de mai jos e în starea în care e de cel puţin vreo 5 ani de cînd am văzut eu. De cîţi ani oare stă aşa? 
Deşi a fost scoasă la vînzare, presupun că se putea face ceva demult timp.

Banda verde care desparte pistele e bună şi utilă. Dar se poate de făcut ceva mai mult.
Totodată, nu ştiu cît de legală e parcarea maşinelor şi tirurilor pe această stradă.

Dar sunt convinsă că se poate de făcut nişte locuri de parcare.
Iar de staţiile de troleibuz nici nu mai vorbesc. Sunt de părere că merită ceva mai bun.  La intersecţia străzii Calea Orheiului cu Vasile Badiu, lumea aşteaptă aiurea microbuzele ce vin de pe strada Doina şi coboară pe Badiu. Deja ar putea aranja această intersecţie, mai ales că este spaţiu verde neîngrijit.Şi deja e această staţie deplorabilă.
 La această staţie de troleibuz, clădirea e probabil, un fost magazin alimentar. Deşi această stradă, Calea Orheiului, face legătura dintre cartierele Poşta Veche, Ceucari cu centrul oraşului, intersectând magistralele Calea Basarabiei şi Petricani, la cerc am observat oameni care merg în suburbii ori mai departe, fie la transport de rută, fie la maşini de ocazie. Respectiv, la acest cerc, sau aici s-ar putea face ceva ca oamenii să nu stea chiar în soare, ploaie, vînt şi de ce nu o mini-parcare sau mai ştiu eu ce.

Neapărat ar trebui aranjate nişte coşuri de gunoi. Am văzut ambalaje de la îngheţată şi sticle de la apa minerală aruncate pe jos. Iar curăţarea şi îngrijirea copacilor ar fi binevenită. Înţeleg că ninsoarea din aprilie a făcut ravagii, dar, totuşi. 

Partea bună a acestei străzi este localul La crîşmă, cu bucătărie în stil naţional. În jurul localului, are grijă patronul să fie bine şi frumos. De asemenea, şi monumentul şi miniparcul de la cercul care leagă Calea Basarabiei şi Petricani e un exemplu bun de urmat. Deşi strada începe cu ceva frumos, ar fi bine să continue aşa pînă la final. Urmează un articol despre frumuseţea unui monument şi localul în stil tradiţional. Chiar dacă asta ar însemna un pic de publicitate. Dar, e bine să promovăm şi ceea ce e şi frumos.

joi, 27 iulie 2017

Se miră unii... aiurea

Mă deranjează tare mult cînd o persoană se miră de faptul că îi spui precum că vrei să înveți ceva, să încerci să faci ceva anume ori să călătorești într-un oraș/țară anume.
Sunt și eu curioasă, chiar e așa straniu să vrei să înveți ceva? Prin ce anume deranjează? Că pot depăși o treaptă pe care tu nu o poți depăși? Sau omul în cauză ți se pare un limitat și din cauza asta te miră faptul că vrea să învețe/facă acel lucru. Mi se pare ceva firesc să vrei să înveți ceva, să te dezvolți, să te autoinstruești și tot așa mai departe. Voi, ăștia, care vă tot mirați, v-ați gîndit oare că persoana care vă spune ce plan are, vrea să învețe acel lucru ca să nu mai depindă de ceva ori cineva atunci cînd vine vorba de un proces anume? Că e firesc să vrei să te dezvolți. Dacă e să dau niște exemple reale, m-a deranjat oarecum cînd o persoană căreia tot îi spuneam anumite intenții ale mele, făcea o privire și o mirare de parcă tot eu aș fi vinovată de ceea ce vreau să învăț și ar fi asta în defavoarea ei. Pînă nu i-am dat replică, nu a fost chip să o lasă mai moale cu atitudinea ei. Scuza ei fiind: „mă mir și eu.”


Ori se mai comentează „ce folos că învață, dacă nu înțelege nimica?” De unde știi tu că eu nu înțeleg nimic? Dacă aș fi conștientă că nu voi înțelege ceva, păi din start nici nu mă voi apuca să învăț. Mai ales cînd vine vorba să plătești cursul respectiv. Nu mai primesc un salariu cu zerouri multe la final ca să îmi permit să cheltui banii aiurea pe nimic.
Respectiv așa atitudine mă face să mă îndepărtez de oameni, mai ales de unii care era considerat prieten cît de cît.Am învățat lecția să nu mai spun la nimeni ce vreau să fac și tot restul.
Deși am primit vreo două replici precum că nu vorbesc chestii personale despre mine, cred că deja e justificat. Nu văd de ce aș spune dacă tot lumea se miră aiurea (să nu scriu altceva) de niște lucruri elementare și după aia încă te comentează o acțiune a ta ori un fapt al tău.



Pentru mine, mirările oamenilor în ceea ce te privește este egal cu lipsă de educație. Dacă vrei să rămîi la nivelul care ești, nici o problemă, asta nu e scuză să te deranjeze și să te mire dorința cuiva de a se afirma, de a învăța, de a se autodepăși. Ție nimeni nu-ți interzice să înveți/faci ceva nou, util și constructiv. Așa că... 

Sursa imaginii: borcanulcucitate.ro

vineri, 21 iulie 2017

Liniştea Chişinăului de seară

Zilele astea am avut ceva de făcut şi am decis să merg pînă acasă pe jos, ruta fiind Centru - Poşta Veche. Ceea ce am observat e că Chişinăul de seară pe cît e de frumos, pe atît de liniştit. Paralel, observi anumite plusuri şi minusuri.
Am observat un Chişinău liniştit, fără trafic, fără maşini, cald (chiar dacă e vară şi e normal să fie cald, încă la o oră mai tîrzie), lume puţină. Şi e diferenţă mare să vezi fluxul din orele de vîrf şi cele de seară. Sincer, e o plăcere să faci o plimbare prin oraş în drum spre casă. Chiar dacă asta nu înseamnă să parcurgi toată distanţa pe jos. Important e să ai nişte căşti şi muzică bună la telefonul mobil ori un mp3.

Totodată, e vizibil starea deplorabilă a trotuarelor. Stau şi mă întreb, într-un oraş ca şi Chişinău, cu statut de municipiu, e posbilă aşa o situaţie? Şi mai ales într-o zonă de centru. Chiar e aşa greu de făcut trotuarele, şi deja copacii să fie şi ei, îngrijiţi? Plus nişte scaune şi coşuri de gunoi. Văzusem nişte sticle de plastic şi ambalaje de îngheţată aruncate aiurea.

Şi mai în zona circului. Totuşi, această regiune e o regiune aflată într-o zonă centrală a oraşului. Scările celea ale Circului, de asemenea, lasă de dorit.
Lîngă circ, este un monument, cu o minge. Nu ştiu ce simbolizează acest monument, dacă pot să îi spun aşa, dar mi-a adus aminte o situaţie întîmplată acum vreo 5 ani. Eram în troleibuz, în drum  spre casă şi vreo 3 turişti americani întrebau cum pot ajunge la acest loc. Un pic mirată că sunt interesaţi de aşa ceva, deja le-am răspuns.

Mai ales că nu e chiar aşa îngrijit. Iar în spatele acestui monument, este un cîmp neîngrijit care stă aşa încă din anii 90. Sunt şi eu curioasă aşa, de ce nu se face ceva util şi constructiv în acest loc?
Recent a început construcţia unei staţii peco. Frumos aşa, deşi nu ştiu cît de constructiv e să construieşti o staţie peco în aşa un loc, chair dacă e mai modern.


Lîngă staţie e un anunt de genul:


Ce va fi nu ştiu, dar sper ca această regiune să se transforme în ceva frumos şi demnă de toată lauda. Iar Circul... de asemenea, să fie un loc care întradevăr contează.

sâmbătă, 15 iulie 2017

Jemima J. de Jane Green

Iată că am citit şi romanul Jemima J. de Jane Green deşi era demult pe listă.

Deşi a apărut în anul 1998, tradus în limba română 10 ani mai tîrziu, de curînd am citit şi eu romanul Jemima J de Jane Green. 

Romanul Jemima J. (1998) este povestea unei jurnaliste la modestul ziar Kilburn Herald. Camuflată în haine... cam urîte, Jemima J. este, de fapt, o tînără simpatică. Susţine o rubrică plictisitoare, Sfaturi de milioane. Nu e tocmai rubrica cea mai plăcută, dar... paralel transcrie articolele unei colege Geraldine care e, de fapt, şi prietenă. Şi e îndrăgostită de şeful ei, Ben. Între timp, Ben e angajat la un post de televiziune londonez, un vis al lui mai vechi. Şi asta graţie farmecului şi carismei sale.
După ce participă la un curs de Web descoperă tainele internetului. Face cunoştinţă cu un tip din Los Angeles, Brad. După o scurtă discuţie virtuală şi schimb de fotografii, Brad o invită pe Jemima la el în Los Angeles. 
Între timp, Jemima merge la un curs de slăbit, e atentă la ceea ce mănîncă, îşi schimbă garderoba, devinde ceea ce îşi dorise de fapt, spre invidia/mirarea unora şi se bucură de schimbarea pe care a reuşit să o facă.
Ajunsă în Los Angeles, bucuria Jemimei nu e pentru mult timp, pentru că descoperă că Brad nu e ceea ce părea. Ce anume descoperă, citiţi romanul.
Îşi dă seama că are nişte sentimente pentru fostul ei şef de la Kilburn Herald, Ben. 
Întîmplător sau nu, Ben venise şi el în Los Angeles pentru un interviu cu o actriţă de la Hollywood. Se întîlneşte şi cu Jemima. Surprins de schimbarea Jemimei, nu întîrzie să remarce asta. 
Pe scurt, cei doi îşi dau seama că pot face un cuplu frumos şi... iubirea lor se tranformă într-o poveste frumoasă de dragoste.

Ca de obicei, scriitoarea Jane Green nu m-a dezamăgit nici de data aceasta.


Referinţă critică:
Un roman care explorează cu ingeniozitate lumea unei jurnalist foarte isteţe, foarte amuzante, foarte masive... Cititorii vor savura această delicatesă şi vor aprecia felul în care Jane Green descrie o anumită mentalitate californiană privitoare la bunăstare, fericire şi dragoste.
USA Today

Dacă v-am intrigat, spor la lectură!
Ţin să menţionez, Jemima J. e al treilea roman citit după Eu şi soacră-mea şi Babyville. Nu m-a dezămagit Grane Jeen. Încă!

miercuri, 12 iulie 2017

Vei fi acolo? de Guillaume Musso

Titlu original: Seras-tu la?

Deşi romanul  Vei fi acolo? de Guillaume Musso a fost publicat în anul 2010 la editura ALLFA din
Bucureşti, recent l-am descoperit şi asta graţie recomandărilor şi referinţelor bune din grupurile de lectură.
Am devorat romanul în 2 zile. E un roman de suspans şi plin de mister.
Elliott, un chirurg pasionat de meseria sa, nu s-a împăcat niciodată cu moartea iubitei sale, Ilena. Într-o zi, se întoarce în timp şi se întîlneşte cu el, dar cu 30 de ani în urmă. Şi asta îl ajută să înţeleagă momentul în care ar putea să schimbe destinul şi să o salveze pe Ilena.

Fiecare capitol începe cu un citat.

Fiecare din noi ne-am pus cel puţin o dată întrebarea: Dacă ni s-ar da ocazia să ne întoarcem în trecut, ce am schimba în viaţa noastră? Dacă am putea să o luăm de la capăt, ce am îndrepta? Ce am alege? Ce am schimba? Ce am vrea să redevenim? Şi alături de cine?

Despre asta ar fi subiectul romanului.

sâmbătă, 24 iunie 2017

Ce-aş fi eu fără tine? de Guillaume Musso

Iată că am citit și romanul Ce-aș fi eu fără tine? de Guillaume Musso. Un roman captivant, care te ține cu sufletul la gură de la prima pagină la ultima pagină a romanului.

Inima lui Gabrielle este sfîşiată între două feluri de iubire: cea pentru tatăl ei şi cea pentru primul bărbat de care s-a îndrăgostit. Primul este un poliţist pasionat de meseria lui, celălalt este un hoţ celebru. Însă amandoi au dispărut cu cincisprezece ani în urmă. Într-o bună zi, la aceeaşi oră, tatăl rătăcitor şi iubitul rămas pe un alt continent reapar în chip straniu în viaţa ei. Curând, Gabrielle îşi dă seama că cei doi sunt prinşi într-o cursă mortală. Destinele lor nu pot fi separate. Pe cine să salveze şi pe cine să piardă?

Referințe critice:
„Guillaume Musso este un alchimist al succesului. Ce-as fi eu fără tine? este în acelaşi timp o poveste de iubire pasională, un excelent scenariu de film poliţist, o călătorie fantastică şi un roman iniţiatic.” - Le Figaro Littéraire

„Un roman fenomenal, despre destine încrucişate şi iubiri condamnate, cu personaje fermecător de umane.” - France Soir


„Musso are darul de a crea intrigi originale și pe acela de a clădi și de a spori suspansul până la ultima pagină.” - Direct Soir

Citate:
... viaţa e la fel de dură ca oriunde altundeva, dar în care oamenii şi-au păstrat speranţa şi ambiţia de a-şi realiza viaţa. 

- Nu poţi reînvia trecutul.
- Iar tu nu ai niciun drept să-l distrugi!
- Nu vreau să-l distrug, vreau să-l înţeleg.
Se spune că fericirea nu bate niciodată de două ori la aceeaşi poartă, dar noi avem această şansă.
 ... nu eram destul de puternică, mă îndoiam de tot şi toate.  

Şi atunci timpul o ia razna, trecutul năvăleşte în prezent.
Şi teama iese iar la suprafaţă.
Teama.
Încrustată în trupuri, ghemuită în umbra spiritului.
Teama care tot creşte.
Teama care nu cunoaşte margini.
Viaţa e complicată şi pentru că de multe ori se distrează, scoţîndu-ţi în cale omul potrivit, la momentul nepotrivit.
Există lucruri care rezistă, există lucruri care durează.
Dacă te temi să auzi anumite răspunsuri, atunci ar fi mai bine să nu pui întrebări. 

La urma urmei, în tot noianul ei de nenorociri, viaţa îţi oferea uneori adevărate momente de graţie. De ce moartea ar fi altfel?

Doar că într-o bună zi, cînd dai de omul potrivit, la momentul potrivit, toate devin simple şi clare.

Totuși, era atît de tentant să speri încă.

Sursa imaginii: all.ro