Se afișează postările cu eticheta despre prietenie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta despre prietenie. Afișați toate postările

luni, 27 februarie 2017

Cînd minte nu-i, nici prietenie nu-i

Iată așa, niște ani au trecut, la minte am crescut, am interpretat greșit, am dat a doua șansă, am ratat și cu vreo 3 ani de amintiri neplăcute am rămas. Și asta pentru că... prietenii la nevoie nu se cunosc. Ei se cunosc doar la băut, mîncat și în genere, după ce evenimentul s-a consumat și nu se mai poate face nimic. Scuza lor în ceea ce privește tăcerea la momentul potrivit a fost că „n-am vrut să îți spun că nu am vrut să îți stric inima. Tu ai vrut să vii aici, iar acuma vreau să fim prietene”.

De parcă se punea problema într-aceea ca să îmi strice inima, de parcă ai avea și ce strica? La urma urmei, da - ar fi fost neplăcută toată situația aia pentru moment, dar ar fi trecut. Și aș fi fost recunoscătoare pentru vorba spusă la timp. Și conștientizam faptul că nu trebuie să știe toată lumea de discuția avută etc., respectiv în asta și consta prietenia - să îmi zică cînd era cu adevărat necesar să îmi spună, nu după 2-3 ani lucrați. La ce îmi mai trebuie mie acuma prietenia ta, dacă nu ai știut să fii prietenă atunci cînd eu am avut nevoie de prietenia și de ce nu, omenia ta?

Acești trei ani au fost destul de dificili și stresanți. Deși am observat că prietenie adevărată nu există și nu poate fi, m-am convins că trebuie să fiu pe picioarele mele. Mi-am făcut o părere mai clarăp de niște persoane care în realtiate nu mai sunt așa corecte și profesioniste cum crede lumea. Iar „n-am vrut să îți spun că nu am vrut să îți stric inima” e cea mai patetică scuză pe care am auzit-o eu la viața mea. Iar faza că „tu ai vrut să vii aici” nu departe e. Și nu înțeleg ce înseamnă asta, „tu ai vrut să vin aici”...? Eu multe ce pot să vreau, dar asta nu înseamnă că tot ce vreau eu e și normal, corect. Eu dacă o să zic că vreau să mă arunc de la etajul 3 sau 10, oare ce ai face? M-ai lăsa să mă arunc doar așa, pentru că eu vreau?
Deși apăruse la orizont o persoană Y, care a comentat și ea vreo două vorbe la temă, am înțeles, la serviciu nu trebuie să ai prieteni. Să nu ajuți pe nimeni atunci cînd vine vorba și de vreo problemă personală.
Chiar dacă evenimentul s-a consumat și lucrurile oarecum s-au rezolvat, păi nu am decît să le urez acestor persoane să treacă prin ce am trecut eu și atunci o să înțeleagă ele valoarea unui cuvînt spus la timp, dar și valoarea unei prietenii. Nu că nu o să se întîmple fără să le mai doresc eu.
Culmea e că se supără pe mine că nu mai vreau să am de a face cu ea. E un tupeu nemaipomenit de mare să mă întrebi „de ce m-ai șters din prieteni?” De prietenă ce îmi ești, de aia. 
Mi-am promis să fiu atentă la oameni, la ce prietenii leg și să nu mai fiu așa credulă atunci cînd vine vorba de oameni, de prieteni. Am înțeles deja că fie nu există așa ceva, prieteni adică, fie eu greșesc în această privință. Dacă simți că nu e de tine, păi nici nu e.

Sursa imaginilor: internet

miercuri, 30 noiembrie 2016

Divorțul perfect de Francesca Clementis

După vreo patru încercări de a citi cartea asta, iată că, în sfîrșit, am reușit să o citesc. Și mă bucur că am reușit să o citesc. Nu e chiar așa plictisitoare cum credeam că e. 

Divorțul perfect are ca subiect o relație mai puțin obișnuită: Jenny și Mark par să fi fost dintotdeauna
un cuplu, deși a trecut o veșnicie pînă au hotărît să se căsătorească. Dar mariajul a adus cu sine o sumedenie de probleme cărora este prea complicat și dureros să le facă față. În aceste condiții, divorțul le apare ca singură soluție rezonabilă. Numai ca o relație perfectă merită un divorț perfect și ambii parteneri se străduiesc din răsputeri să se arate la înălțimea situației: în cazul lor, nu vor exista certuri meschine legate de casă, împărțirea bunurilor sau menținerea relației cu prietenii comuni. Dar asta pînă cînd aceștia din urmă ajung să aibă și ei un cuvînt de spus...
E o carte ce reflectă problemele de căsnicie, dar și de prietenia dintre femei.

„Dar ne lega ceva mai mult decît Mark. Kieran era și prietenul meu secret. Ne plăcuserăm de prima dată și dacă nu am fi fost amîndoi implicați într-o relație poate că am fi fost împreună. Asta era jumătate din secretul nostru. Cealaltă jumătate e că aveam lungi convorbiri telefonice de care Lisa și Mark nu știau.
Totul începuse cu discuții relaxate atunci cînd Lisa nu era disponibilă pînă cînd, treptat, ne-am pomenit spunîndu-ne toate acele adevăruri jenante care nu pot fi spuse altcuiva. Știa cît de mult îmi displăcea faptul că Mark își păstrase apartamentul atîția ani și știam cît de mult îi displăceau listele Lisei.”

Sau
„Treptat, prietenii lui Mark au devenit și ai mei și nu mi-a părut niciodată rău. Ulterior, am aflat că situația asta e neobișnuită pentru un cuplu. În general, femeile sunt cele care leagă și mențin prietenii, iar bărbații se lasă tîrîți în aceste prietenii.”

Jane, eroina principală avea un stil așa, deloc feminin. După separarea ei de Mark, o prietenă de a ei, Lisa o duce la un salon, pentru ai schimba stilul. Și asta nu e tot. Ele, prietenele ei cele mai bune îi dau o replică precum că se întîlnea cu ele doar cînd Mark era foarte ocupat. Fapt care e pune pe gînduri: „să fie adevărat? Am fost eu o prietenă atît de groaznică încît să mă aștept ca Maria și Lisa să fie disponibile atunci cînd aveam eu o zi liberă, dar nu am fost niciodată dispusă să-l pun pe Mark pe planul doi și pe ele pe primul plan?” Iată așa. :)
Și iată așa. Momente din astea de tot felul. Amuzante și serioase în același timp. Cu afirmații utile pe alocuri. 

Referințe critice

Divorțul perfect este o desriere pe cît de realsită, pe atît de amuzantă a relațiilor amoroase și a complicațiilor ce decurg între ele”
Sunday Mirror

„O comedie romantică pe gustul oricărui cititor.”
Books Magazine

Sursa imaginii: Filme-carti.ro

joi, 27 octombrie 2016

De ce nu scrii?

Tot aud aşa o întrebare, prostească aş zice „De ce nu scrii?” Dar chiar aşa, de ce? De ce oare nu-ţi scriu?
Scrie tu şi o să îţi scriu şi eu la rîndul meu. De ce numai eu trebuie să încep prima o conversaţie?
Chiar crezi că nu am ce face şi aş fi plătită pentru asta ca să îţi scriu ţie? Păi, vezi bine că nu mai este chiar aşa. Am obosit numai eu să încep o conversaţie, de parcă doar mie mi-ar trebui să discut cu tine, de parcă numai tu îmi eşti prietenă, de parcă numai eu m-aş simţi obligată să fiu prietenă cu tine, dar invers nu. Păi, iată dragii mei, nu mai stau lucrurile chiar aşa cum credeţi voi.
Dacă te consideri prieten/ă cu mine, demonstrează pînă la urmă că eşti prieten cu adevărat. Demonstrează prin fapte concrete şi reale. Sună-mă şi întreabă ce mai fac? Scrie şi întreabă ce mai fac şi cum îmi mai merg treburile, dacă-s bine, sănătoasă? Că doar aşa fac prietenii. Se sun şi îşi scriu reciproc, nu? Relaţia asta de prietenie dintre două persoane trebuie să vină din ambele părţi, nu doar dintr-o parte. Adică, eu nu înţeleg de ce numai eu trebuie să îţi scriu şi să fie prietenă cu tine? Bine, eu pot fi prietenă cu tine, dar întrebarea mea e următoare: oare tu îmi eşti prieten?  Asta în contexul în care mă întrebi de ce nu îţi scriu? Dacă răspunsul tău este da, păi demonstrează că îmi eşti prieten, prin vorbe şi fapte concrete şi reale. Să afirmi că apreciezi o persoană nu ştiu în ce măsură înseamnă asta că eşti prieten, pentru că, demonstrezi asta. Sau tu eşti prieten cu mine doar cînd ai nevoie de mine şi ajutorul meu?
Eu om obosit să scriu doar eu, de parcă numai mie îmi trebuie discuţiile astea şi prietenia ta. Staţi liniştiţi, tot ok! Sunt mare, am creier în cap şi mă descurc şi singură dacă e ceva. Chiar dacă am apelat la ajutorul unor „prieteni”, m-au refuzat motivînd că „nu pot”, „nu am”, „sunt ocupat”, se vedea pe el/ea că poate să mă ajute, dar nu vrea să ajute. Dragii mei, cînd cunoşti un om, se simte cînd spui minciună. Şi dacă spui o minciună, spune-o pînă la urmă, în aşa fel, încît şi tu să crezi ceea ce spui. Se vede şi simte cînd omul minte. Aşa că, lăsaţi-o baltă. Plus la asta, am luat deja exemplu de la voi. Şi cel mai important - s-a terminat cu relaţia de prietenie dintre mine şi multă lume. Eu înțeleg că v-am deprins numai eu să vă scriu și să vă sun, dar gata, s-a dus trenul din gară.
În final, vă rog şi insist chiar: nu vă mai supăraţi pe mine şi cel mai important, nu-mi mai reproşaţi de ce nu vă scriu? Nu vă scriu pentru că mi-am schimbat părerea despre oameni, despre prietenii. Apreciez oamenii care mă respectă, mă sună şi îmi scriu. 
Aşa că, toate bune şi frumoase! În viaţă primeşti ceea ce oferi. Aveţi grijă ce oferiţi! Un om dacă pleacă, pleacă pentru totdeauna.

Sursa imaginii:Citate alese

duminică, 15 mai 2016

Voi cum vă alegeți prietenii?

Voi ați avut vre-un moment în care ați înțeles că v-ați ales greșit prietenii? Și dacă nu sunt indiscretă... cum v-ați simțit? Și ce ați făcut?
E un pic aiurea. Și e așa nedrept nu știu cum. 
Dar, mă întreb în același timp și altceva: dacă ați citi undeva ce urmează mai jos... ce ați face? Și cum ați reacționa?

- Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost că mi-a distrus viața. Și că o s-o urăsc pentru asta cît o să
trăiesc. Cum e asta cînd nu te gîndești că ar putea muri?... După ce ai plecat tu, am sunat-o și am întrebat-o de ce ți-a spus. A zis că a fost un accident, dar nu am vrut s-o ascult. Am țipat la ea. I-am zis... i-am zis că e o scorpie geloasă; că o urăsc. Că ne-a distrus viețile. ... E primul om care a murit din cîți cunosc.

(N-am zis-o eu, dar am citit într-un roman și a fost un pic de inspirație pentru postarea asta.)

Voi ce ați face dacă vi s-ar zice așa ceva? Ajungi să nu mai vorbești niciodată cu o persoană anume. Și nu realizezi ce înseamnă „niciodată” decît cînd nu mai poți face ceva. Mai ales cînd e o ceartă cu cea mai bună prietenă a ta.
Simți absența persoanei respective, simți nevoia de comunicare, simți nevoia să discuți o problemă fără frica de a fi judecată. E o relație așa, mai specială și nu ai frică de nimic.
Nu pretind că nu ar fi o limită unde nu ai spune ceva anume, sau nu ai intra în detalii referitor la un subiect anume, pentru că, oricît de bine nu te-ai înțelege, oricum păstrezi limita.
Deși mi s-a întîmplat și alte situații, cam bizare, cînd am ajutat... și mi s-a întors spatele cînd avem eu nevoie de ajutor.

Așa că...


miercuri, 16 decembrie 2015

De ce suntem săraci?

... sau cîteva gînduri despre prietenie.

Acum cîteva săptămîni am aflat de decesul unei prietene, foste colege de facultate și cămin. Nu pot să zic că, vezi tu, eram cele mai bune prietene, dar cînd stai la cămin cu cineva, vrei-nu-vrei, te împrietenești cu persoanele cu care împarți camera, petreci timp împreună, ești alături una de alta, mănînci dintr-o farfurie și... te împrietești pînă la urmă. Deși eram la distanță, în suflet, eram aproape, eram prietene.

Moartea ei m-a pus pe gînduri și m-a făcut să înțeleg și să văd anumite lucruri.

Ar trebui să ne apreciem unii pe alții, chiar dacă suntem la distanță.

Dacă-ți dorești să faci ceva: nu ezita. Planifică. Cumpără. Vizitează. Întîlnește-te cu persoana dată. Mîine s-ar putea să fie prea tîrziu. Și o să regreți.

Dacă te-am invitat în oraș și m-am oferit să plătesc consumația, am făcut-o pentru că am plăcere de tine, nu pentru că aș fi bogată și nu am ce face cu banii. Sau că aș avea prea mult timp liber și mă plictisesc de viață. Azi tu n-ai bani, mîine eu nu voi avea bani. Apreciază ceea ce ți se propune și bucură-te că ai pe cineva care, în ciuda problemelor și greutăților, totuși, mai vrea să se vadă cu tine. Cînd o să am o problemă, cine știe? Poate tocmai tu o să fii unica persoană care ar putea oferi ajutor. Nimic în viață nu e întîmplător. Așa că... hai să fim mai deschiși la suflet.

Ca o paranteză, și mie mi s-a plătit consumația. Deși aveam bani la mine. Deși mi-a fost incomod, asta nu înseamnă că am uitat gestul. Evident că nu am uitat, nu uit, respectiv nu voi uita. Persoanele în cauză dacă vor avea nevoie de ajutorul meu, le voi ajuta. Pentru că așa trebuie. Că așa e firesc. Că așa e normal. Pentru că data viitoare ea nu o să aibă bani și o să le ajut. Pînă la urmă pentru ce sunt prieteniile? Să fim împreună și la rău, nu doar numai la bine. Sau nu am dreptate.

Cînd ți se face un reproș de genul „caută-ți prietene bogate ca să poți ieși cînd vrei și unde vrei” oare aici chiar e vorba de bogăție? De ce m-aș considera bogată din moment ce nu o duc mai bine decît tine? Dacă te-am invitat în oraș, înseamnă că am plăcere de tine, nu că m-aș considera eu -ai presus decît tine sau altceva.


De aia și suntem așa de săraci, că nu știm a ne aprecia unii pe alții și de a ne considera prieteni în sensul direct al cuvîntului.
De aia și suntem așa de săraci că nu prețuim ce avem aici și acum.
De aia și suntem așa de săraci că știm să facem reproșuri în loc să apreciem.
Apreciem anumite lucruri doar atunci cînd nu mai e o persoană în viața noastră.
Viața omului e scurtă. Nici nu realizăm cînd trece timpul, anii și multe altele. 
O carte care m-a marcat și m-a făcut să plîng puțin a fost romanul Fetița prietenei mele scrisă de Dorothy Koomson. 




E bine s-o citiți. 
Și să învățați lecția.
Și să apreciați ce aveți.
Și să comunicați.
Și să iertați.

Lipsa asta de comunicare, de neîncredere, de neapreciere duce la certuri și la regrete. Deși e trist și dureros, pînă la urmă te obișnuiești să-ți rezolvi singur problemele. Și pînă la urmă, ai mai mult timp pentru tine ca să reflectezi.

Surse foto: facebook.com

luni, 27 iulie 2015

Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson

Prietenia dintre două femei e un subiect așa, mai delicat. Cîte din noi oare ar recunoaște că s-a certat cu „cea mai bună prietenă”, nu s-a așteptat la așa ceva, venind tocmai din partea „celei, mai bune prietenă” ori mai rău, s-au certat din cauza... unui bărbat.
Dacă bărbații trec mai ușor peste anumite probleme, orice gen de problemă, păi o femeie iartă, dar nu uită. Poate că se împacă cele două, dar nu uită și evident că nu va mai fi prietenia aia care era odată.
După cum spuneam, prietenia dintre femei e un subiect delicat.


Cam așa pare a fi și subiectul acestei cărți, Fetița prietenei mele de Dorothy Koomson. Dacă e să fiu sinceră, am citit-o de vreo 4-5 ori. De ce? E carte cu un subiect delicat, dar de la care avem ce învăța. Deși ne simțim uneori trădate, totuși, fărîma aia de prietenie rămîne. După cum afirmă și cei de la Star Magazine, este „un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”
Dorothy Koomson reflectă în romanul său probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moarte și iertarea, într-un mod emoționant și plin de umor cald, dar și despre dificultatea adopțiilor interrasile.
Cînd Kamryn Matika, o tînără de culoare, descoperă că logodnicul dău a înșelat-o cu prietena ei cea mai bună, o blondă superbă Adele Brandon, ba mai urmează să aibă și un copil, decide să rupă orice legătură cu ei doi. În momentul în care Adele sau Del cum îi spunea Kamryn, îi scrie din spital că e bolnavă de leucemie și nu mai are mult de trăit, ceva se schimbă în Kamryn. Merge la spital, rămîne surprinsă dacă pot spune așa despre situația în care se află Adele și își revizuiește opțiunile. Să adopte un copil era ultimul lucru la care se gîndea.

Deși Adele urmase niște proceduri la spital, nu era numai ea implicată în povestea asta, trebuia să nu scape din vedere persoana cea mai importantă din viața ei, Tegan, fetița de 5 anișor. Așa că, făcuse pasul:
 După ce n-o să mai fiu... Del se opri, trase adînc aer în piept și continuă: Vreau să o adopți pe Tegan.
 Ce?
 Vreau... Nu, trebuie să o adopți pe Tegan după ce mor eu.
Simțeam cum mi se așterne o încruntătură pe frunte și cum mi se contorsionează fața într-o grimasă gen: „Ai înnebunit?” Se uita țintă la mine de parcă aștepta un răspun la ce se spusese mai devreme.
– Glumești, nu?
– Arăt eu de parcă glumesc? replică ea exasperată. Dacă aș glumi, ar fi fost o poantă la sfîrșit și ne-am fi amuzat. Nu, Kamryn, nu glumesc. Vreau să-mi adopți fiica după ce mor.
– Bine, Adele, dacă vorbești serios, o să-ți dau un răspuns. Nu. În nici un caz.
– Nici măcar nu te-ai gîndit.
– Nu am la ce să mă gîndesc. Știi foarte bine că nu vreau copii. Ți-am zis de o groază de ori, n-o să fac niciodată copii.
– Nu-ți cer să faci copii, doar să ai grijă de al meu. Eu am dus tot greul, greața de dimineață, pierderea siluetei, douăzeci și patru de ore travaliu... Tu trebuie doar să ai grijă de ea. Să fii mama ei. Să o iubești. 
„Doar” să am grijă de ea. „Doar” să fiu mama ei. De parcă era floare la ureche. Și oricum... 
– Del, n-am mai vorbit de ani buni și acuma îmi ceri să adopt un copil? Chiar nu vezi scîrție ceva? Nu înțelegi de ce mi-e greu să înghit toată povestea asta? 
– Tegan nu-i „un copil”, mîrîi ea, înfuriindu-se la loc. 
Dintre toate lucrurile groaznice pe care i le spusesem de cînd am ajuns, tocmai ăsta a scos-o din sărite. Era fina ta. Ai iubit-o odată, refuz să cred că asta s-a schimbat.
Nu puteam s-o contrazic. O iubisem pe Tegan. Încă o iubeam. [1]
Asta cam așa fusese. Știind cît de mult ținea Kamryn la Tegan, Adele nu putea să manipuleze cu asta. Știa ea ce știa.
Adele și Kamryn se cunoscuse la facultate. Trebuia să facă un proiect. Merseseră la barul colegiului pentru a vorbi detalii legat de proiectul dat. Kamryn nu era tocmai genul de persoană sociabilă. Adele sesizase ce persoană era încît comentă:
– Nu ești prea prietenoasă, nu?
– Cred că nu, am încuviințat.
După patru pahare, îți dădea și ea seama că nu eram genul care se confensa. Prea mulți își deschideau inimile cît ai clipi din ochi, cel puțin așa vedeam eu lucrurile. 
[...]
– Cel puțin recunoști, spuse ea. [...] Și totuși îmi placi.
– Sunt onorată. 
– Nu, eu sunt. Sincer.
Se uita la mine cu o privire atît de prietenoasă și de deschisă, încît n-am avut cum să nu mușc din momeală.
– De ce? am întrebat-o.
– Ești adorabilă. Chiar părea sinceră. Nu prea am întîlnit oameni adorabili în viața mea. Așa că, atunci cînd mi se întîmplă, mă simt onorată. Cînd te-am văzut prima dată în clasă, m-a izbit pe loc cît de adorabilă ești. Faci tu pe ariciul, dar, dacă sapă omul doar puțin, ești minunată. [...] Am avut o prietenă ca tine la școală. Atîta au terorizat-o încît nu mai avea pic de încredere în ea și și-a îndepărtat toți prietenii pentru că nu credea că poate să aibă încredere în ei. De fapt, nu eram chiar prietene. Sincer, nu prea am prieteni. [2]  Și tot așa. A urmat o discuție, așa, ca între fete, ca în cele din urmă să descopere că au multe în comun. Și imediat au devenit cele mai bune prietene. Unicul lucru pe care le putea despărți era... un bărbat. Ceea ce se și întîmplă, de fapt. 
În fine. Adele moare, din păcate. Acest fapt lasă urme adînci în mintea lui Kamryn, deoarece lăsase lucruri nespuse și nerezolvate între ea și Adele. Adopția lui Tegan, dar și grija ce trebuia să i-o oferă, fuseseră două lucruri nu tocmai ușoare. Trebuia să facă față și multor altor cerințe: problema adopției, întîlnirea cu fostlu logodnic, iubitul actual, problemele de serviciu, banii.
După cum zice și Kamryn, „îmi doream să fi fost un om mai bun, în stare să facă față situației cu curaj, să fie stăpîn pe situație și pe viața lui. Să accepte fără ezitare ideea de a lua un copil sub aripă.” [3]

Responsabilitatea și curajul de care a dat dovadă Kamryn e ceva de admirat. Poate că nu știi ce te așteaptă, nu știi cum să faci față unor lucruri, dar uite că unii par să se descurce. Într-o situație în care prietenia dintre două fete „scrîție”, totuși, bunătatea își face loc.  Asta demonstrează că prietenia dintre femei există. Totuși.

Referințe critice:

„Încă de la primele pagini, rîdeam printre lacrimi: în Fetița prietenei mele, Dorothy Koomson scrie depsre probleme cît se poate de serioase, cum ar fi prietenia, moartea, trădarea și iertarea, într-un mod în același timp emoționant și plin de un umor cald.”
Adele Parks


„O carte cu scene pe cît de mișcătoare, pe atît de amuzante - o poveste impresionantă.”
 Closer

„Un roman ușor de citit, dar greu de uitat, care îți aduce lacrimi în ochi.”
Star Magazine



NOTE:
[1] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 25-27.
[2] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, pp. 35-38.
[3] Koomson, Dorothy. Fetița prietenei mele / D. Koomson; trad. din lb engleză: Ștefania Țîrcomnicu. Iași, Polirom, 2009, p. 132.

Sursa imaginii: www.elefant.ro