Se afișează postările cu eticheta impresii de lectură. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta impresii de lectură. Afișați toate postările

joi, 13 aprilie 2017

Adevărata viaţă de gheişă de Mineko Iwasaki

E un roman scris în colaborare cu Rande Brown. Romanul a apărut la editura Humanitas din Bucureşti în anul 2009. 
Iar dacă eşti pasionat de cultura japoneză, esti obligat să citesti acest roman.
"Mulți afirmă, scrie cu modestie Mineco Iwasaki, că  am fost cea mai bună gheișă din generația mea;
  am fost cu siguranță gheișa care s-a bucurat de cel mai mare succes." Instruită de la vîrsta de cinci ani pentru această dificilă profesie, Mineko născută în 1949), a trăit printre alte geiko (femei ale artei) într-o okiya din faimosul karyukai Gion Kobu al Kyoto-ului și a practicat străvechile ritualuri nipone ale primirii oaspeților. Voluntară, perseverentă, iubind cu patimă dansul, a devenit una dintre cele mai prețuite gheișe din istoria profesiei, fiind considertă comoară națională, un titlu rezervat în Japonia doar marilor artiști. I-a avut ca oaspeți pe prințul Charles al Marii Britanii, președintele american Gerald Ford, secretarul de stat Henry Kissinger. 
La 29 de ani s-a retras, s-a măritat, a devenit mamă și azi duce o viață liniștită, dar împlinită într-o suburbie a Kyoto-ului. 
Mineko Iwasaki nu vrea să fie evocat acest episod, pe care-l socotește stînjenitor.

În roman o să aflați mulți termeni specific, care ar putea să vă deruteze un pic, dar cu un pic de concentrare... veți înțelege sensul. Sunt incluse cîteva poze color cu autoarea cărții și costumele de gheișă.
După cum afirma ea în roman, esențialul profesiei de gheișă este perfecțiunea, iar sarcina costumierulului este s-o asigure. Dacă ceva lipsește sau nu e la locul lui, sau nu e potrivit cu anotimupl, el este cel blamat în final.
Majoritatea costumierilor sunt bărbați, ei fiind singura excepției de la regula fără bărbați în apartamentele private din okiya. Sunt admiși și pînă la etajul doi, în camerele de îmbrăcat. Meseria de costumier cere multă pricepere și ani de zile pentru a fi deprinsă. Un bun costumier este esențial pentru succesul unei geiko. Echilibrul e fudnamental.

- Cum trebuie să privesc o operă de artă? l-am întrebat.
- Trebuie doar să vezi ceea ce vezi și simți ceea ce simț, a venit răspunsul lui onest și succint.
- Frumosul există numai în ochii celui care-l contemplă?
- Nu, Mineko, frumosul este universal. Există un principiu absolut în această lume, care stă la baza apariției și dispariției tuturor fenomenelor. Este ceea ce numim karma. 

- Chiar mai aveți îndoieli la peste nouăzeci de ani? l-am întrebat.
- De unele lucruri nu poți fi sigur niciodată, chiar dacă trăiești pînă la o sută de ani, mi-a răspuns. Asta arată că suntem oameni.

Sursa imaginii: Filme-Carti
   

luni, 13 martie 2017

Noaptea trecută la Chateau Marmont de Lauren Weisberger

În acest roman, Noaptea trecută la Chateau Marmont, Lauren  Weisberger abordează cu subtilitate și
umor teme de actualitate precum prețul succesului în societatea contemporană șe efectele dezastruoase  ale faimei asupra relațiilor de cuplu, descriind peripețiile prin care trece o pereche proaspăt căsătorită, a cărei fericire începe să se clatine sub pretextul celebrității căpătate peste noapte. Brooke li soțul ei duc o viață vesele și mulțumitp în New York, însă lucrurile iau o întorsătură dramatică în momentul în care cariera de muzician a lui Julian începe să ia avînt. Și ce probleme pot apărea într-o familie în momentul în care Julian se trezește vedetă peste noapte și albumul lui ocupă locul 4 în topul Bibloard, sacrificiile pe care le face soția sa, Brooke, mai ales că lucrează în două părți și obține calificative bune... pozele cu soțul său și o tipă de la Chateau Marmont care o face să pună la îndoială fidelitatea soțului și sacrificiile făcute pentru el. Concedierea de la job o întristează destul de mult. Suportul celei mai bune prietene o face să reziste. Totuși. În fine. 
Cei doi se împacă, pentru că Julian realizează că familia e mai importantă decît cariera. Reușesc să ajungă la un compromis.
Deși e cam plicitisitor la început, vă îndemn să aveți răbdare. 

Referințe critice:

„Într-o societate obsedată de celebritate precum cea în care trăim, Lauren Weisberger ne ajută să descoperim nebănuitul preț al succesului.”
                                                                                                                                 (Publishers Weekly)


„Iată un minunat antidot pentru dependența de televizor. Noaptea trecută la Chateau Marmont propune un scenariu: ce s-ar întîmpla dacă, fără să vrei, ai deveni vedetă peste noapte?”                                                                                                                                                   (Entertainment Weekly)  

„Cînd toți sînt atenti pe scenă, puțini mai au timp să se gîndească la ce se întîmplă în spatele ei, la comedia din lumea reală. Cartea lui Lauren Weisberger este, din această perspectivă, un adevărat manual de psihologie a cuplurilor.”
                                                                                                                                                     (People)

Sursa imaginii: carturești

duminică, 15 ianuarie 2017

Anumite fete de Jennifer Weiner

Anumite fete este continuarea romanului Super-tare la pat, două bestselleruri internaţionale semnate de Jennifer Weiner, una dintre cele mai celebre autoare ale colectiei CHIC.

Anumite fete (Certain Girls, 2008) este continuarea romanului Super‑tare la pat, avînd‑o ca eroina pe Super‑tare la pat, protago­nista este acum mama, preocuparile sale sînt fiica adolescentă şi rebelă, pe nume Joy, cariera scriitori­ceasca, relaţia cu soţul ei, medicul Peter Krushelevansky, mîncarea organică şi, mai nou, cursurile de yoga. Viaţa ei pare să se fi înscris într‑un circuit minunat de previzibil, cu toata liniştea la care rîvnise şi, de asemenea, tandreţea şi iubirea unei familii. Dar, din clipa în care Joy devine interesată de secretele de mult îngropate ale familiei, trecutul revine cu putere in viata lor de familie, supunînd‑o pe Cannie la noi încercări şi pe fiica ei la efortul de a înţelege viata cu mai multa maturitate şi umor decît pînă atunci. Peste toate, Jennifer Weiner îşi pune amprenta ei inconfunda­bila: frumuseţea te ajută să scapi basma curată din orice situaşie, natura umană e dificilă şi capricioasă, se cere în permanenţă studiată şi criticată.
Cannie Shapiro, jurnalista de succes. La treisprezece ani de la întîmpările din
Nu e un roman care să te ţină cu sufletul la gură, dar poţi vedea ce înseamă să fii mamă de adolescentă. Cum să te comporţi, cum să reacţionezi, ce înseamnă organizarea unei petreceri bar mitzvah.

Pe final de lectură, am găsit cîteva afirmaţii care mi-au plăcut foarte mult:

Unul dintre marile adevăruri despre tragedii: poți să visezi că dispari, îți poți dori să nu mai știi de nimic, să te pierzi într-un vis nesfîrșit sau într-un roman SF sau să te cufunzi într-un rîu cu buzunarele pline cu bolovani, lăsînd apa întunecată să te înghită.

Ce-ai primit e bun primit, așa că nu mai sta necăjit.

Nimic nu e doar în alb și negru. Nimeni nu e doar rău sau bun.

Se vor întîmpla mereu lucruri rele și multe nu vor merge cum ar trebui.

Cînd nu obții ce-ți dorești, iei ce-a mai rămas și te străduiești să faci ceva bun.

Referinţă critică:
„Plin de căldură şi umor, romanul Anumite fete este o examinare impresionantă a momentelor tragice şi comice, totodată, care marcheaza relaţia dintre mame şi fiice, observînd în profunzime dinamica unei familii aflate într-o permanenţă nevoie de a afla şi a spune adevărul.” (Kirkus Review)

sursa imaginii: bestseller.md

duminică, 8 ianuarie 2017

Fata din tren de Paula Hawkins

Pentru prima dată citesc o carte pentru în rolul principal al filmului e o actriţă relativ preferată, Emily Blunt. Şi eu cum nu privesc filmul înainte de a citi cartea, iată că am lecturat Fata din tren dintr-o
răsuflare. În vreo 2-3 zile.
Deşi e scris în forma unui jurnal, e un jurnal scris scurt, clar şi cuprinzător, vorba aia. Chiar dacă are la 400 de pagini. Cine nu a citit cartea asta, vă recomand cu încredere să-l citiţi. La fel, î-l recomand celor care stau la dubii, să citească romanul ori nu. 

Divorţată de soţ, concediată din cauza consumului de alcool, Rachel merge în fiecare zi cu trenul pînă în Londra. Trece pe lîngă casa unde trăia şi îl vede permanet pe fostul soţ împreună cu noua soţie şi copilul pe c are îl au împreună. Îşi surprinde într-o zi vecina sărutîndu-se un un alt bărbat. Ea dispare şi devine subiect de ştire în mass-media. Asta duce la implicarea ei în caz. În încercarea de a-i ajuta soţul, de fapt, este implicată mai mult încurcînd decît ajutînd. 

Trailer-ul filmului în puteţi vedea aici. Dar nu uitaţi, înainte de a privi filmul, citiţi cartea.
Paula Hawkins a lucrat ca jurnalist timp de cincisprezece ani înainte să se dedice literaturii. Născută şi crescută în Zimbabwe, Paula s-a mutat la Londra în 1989, unde locuieşte şi acum. Fata din tren este primul său thriller. A cunoscut un mare succes internaţional, iar DreamWorks a cumpărat drepturile de ecranizare.

Sursa imaginii: edituratrei.ro

joi, 22 decembrie 2016

Elefantul a dispărut de Haruki Murakami

Elefantul a dispărut iarăși e un volum de nuvele care a fost un adevărat salt. Conține 16 nuvele: Al doilea atac la brutărie, Comunicatul cangurilor, Somnul, Arderea hambarelor, Treburi de familie,
Oameni TV etc. Subiectul nuvelelor sunt: un cuplu de tineri căsătoriți suferă atacuri de bulimie care îi determină să jefuiască un McDonal's în mijlocul nopții, o tînără descoperă că un mic monstru verde care și-a găsit adăpost în curtea din spatele casei a făcut o pasiune devastatoare pentru ea, un bărbat vede cum elefantul său preferat se volatizează pur și simplu, insomnia unei femei și lipsa spiritului de observație a familiei în ceea ce o privește etc. Din toate nuvelele, Somnul a fost cea care mi-a pălcut cel mai mult.
Autorul relateaza viața unei familii din perspectiva femeii, care de 17 zile nu mai doarme și a ținut-o o lună întreagă. După cum afirma și ea „pur și simplu nu pot să dorm. Nu reușesc să închis un ochi. Făcînd abstracție de asta, totul e extrem de normal. Nu sunt deloc somnoroasă și am mintea perfect limpede. Ba chiar aș putea spune că e mai limpede decît de obicei. Corpul meu n-a suferit nici o schimbare. Am poftă de mîncare. Nu mă simp epuizată. Practic vorbind, n-am nici o problemă. Doar că nu pot să dorm, atît.
...
Împlinesc treizeci de ani. De-abia la vîrsta asta înțelegi că nu e sfîrșitul lumii dacă faci treizeci de ani. Nu pot să spun că trecerea anilor mă bucură, dar sunt și cîteva lucruri care se îmbunătățesc în timp. E daor o chestiune care ține de modul în care gîndești. Un lucru e clar însă, dacă o femeie de treizeci de ani își iubește corpul și speră să și-l mețină în formă, trebuie să depună un efort pe măsură. Am învățat asta de la mama. Pe vremuri mama era o femeie suplă și frumoasă, dar din păcate, acum nu mai e așa. Nu vreau să ajung ca ea.”

Referință critică:
Povestirile din Elefantul a dispărut se desfășoară în lumi paralele, nu foarte îndepărtate de a noastră, ci ascunse sub suprafața ei. Sunt povestiri pline de viață, disperate, superbe în neliniștea lor.”
The New York Times Book Review

Sursa imaginii: elefant.ro

miercuri, 21 decembrie 2016

Fetele lui Faraday de Monica McInerney

Citesc pentru a treia oară romanul Fetele lui Faraday de Monica McInerney. De ce? Pentru că e un conţinuţ cu un subiect emoţionant în care relatează istoria unui familiei Faraday şi anume a unui văduv,
tată a 5 fete şi bunic a unei fetiţe frumoase, Maggie care se dovedeşte a fi lumina ochilor atît a bunicului cît şi a celor 4 mătuşi.
Maggie Faraday, protagonista romanului Fetele lui Faraday, îşi petrece copilaria într-o casă neconvenţională, plină de viaţă, din Tasmania, cu tînăra ei mama (de numai şaptesprezece ani), patru matuşi fascinante şi un bunic excentric. Copilul primeşte educaţia necesară şi se bucură din plin de liniştea şi confortul unei familii, însă, cu numai cîteva săptămîni înainte ca Maggie să împlinească fragila vîrstă de şase ani, are loc un eveniment şocant care le schimba tuturor vieţile. Trec douăzeci de ani şi Maggie, acum la New York, primeşte o vizita surpriză a bunicului ei, care aduce cu sine o revelaţie neaşteptată şi o propunere de a reuni familia. Este momentul în care Maggie începe să-şi dea seama că persoanele pe care credea că le cunoaşte atît de bine au secrete adînc îngropate. Povestea fetelor Faraday este o saga de familie, plină de căldura şi umor, un roman impresionant, cu secrete şi minciuni, cu amintiri puternice care leagă inevitabil membrii oricarei familii, dar, din păcate pot să ducă şi la despărţiri dureroase. Ce se întîmplă cu fiecare fată Faraday, aflaţi citind deja romanul. 

Referinţe critice: 
„O poveste cu surori care se iubesc şi se luptă în felul acela în care numai surorile o pot face – o saga de familie impresionantă, uneori tristă şi amară... Cu siguranţă un roman care se cere ecranizat.” (Irish Independent)

„Scrisă cu mult umor şi înţelegere, Fetele lui Faraday este o carte de neuitat, imposibil de lăsat din mînă... subtilă, cu personaje complexe şi o poveste impresionantă despre legături de familie şi secrete insondabile.” (Manly Daily)

„Întotdeauna e o plăcere, poate chiar păcătoasa uneori, să te scufunzi într-un roman de Monica McInerney, cu intrigile ei ingenioase, captivante, şi dialogurile pline de viaţă.” (Irish American Post)

Sursa imaginii: elefant.ro

marți, 20 decembrie 2016

Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

Dacă simți nevoia să plîngi, păi iată, n-ai decît să citești romanul ăsta, Vara în care mama a avut ochii
verzi de Tatiana Țîbuleac. Dar mai bine e să nu-l citești că e un roman trist, gen O femeie la doctor. Dar dacă vrei, să citești cartea, nici o problemă. :) Părerea mea poate că e una subiectivă, pentru că nu prea îmi plac așa subiecte de romane, dar am citit cartea la cîte laude i se aduc plus cineva de încredere mi-a recomandat-o. Respectiv, asta nu înseamnă că romanul în cauză e unul rău. 
Autorii ăștia de romane, nu știu la ce se gîndesc cînd abordează un astfel de subiect - un om drag, membru al familiei bolnav, cu diagonaza de cancer, respectiv decesul persoanei. Așa că, dragă Tatiana Țîbuleac, să nu mai scrii așa romane. Și mai mult, nici eu nu voi mai citi așa gen de romane.
E vorba despre o vară petrecută undeva parcă în Franța dintre Alecksy și mama lui. Acest Alecksy e în faza adelescenței, știți voi, faza aia critică din viața oricărui om care își urăște părinții. Și nu numai părinții. Iar cînd ai părinți divorțați, în genere, criza psihologică a vîrstei, e mult mai profundă. 
Cartea e scrisă în forma unui jurnal, prin ochii adolescentului. Își urăște mama, pentru că „era mică și grasă, proastă și urîtă. Era cea mai inutilă mamă din cîte au existat vreodată”. Și tot așa comentariile urîte la adresa mamei continuă. Doar ochii mamei, verzi la culoare,  e unicul lucru bun la ea. 
Asta pînă în momentul în care află că e bolnavă de cancer. Și... brusc atitudinea lui i se schimbă. Și se comportă altfel. Și tot restul. Și să își aducă aminte de acei ochi verzi care „erau o greșeală”, „erau dorința unei oarbe împlinită de soare”, „erau muguri în așteptare”.
O afirmație care mi-a plăcut a fost și „la moarte te gîndești doar cînd mori, abia cînd mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucrul care i se întîmplă unui om în locul tuturor visurilor”.

Un mic fragment din roman ar fi ăsta: 
Îmi tîram picioarele ca o slugă, gîndindu-mă la prostia mamei, dar mai ales la ipocrizia oamenilor. De ce să cumperi patru pahare, dacă bei doar din unul? De ce să-ți cioplești opt scaune dacă mănînci mereu singur la masă? Pentru ce să aduci un lucru în casa ta, să-i primiți o viață, o poveste, iar apoi să îl lași neatins și netrebuit zile, ani, decenii? Să-l muți dintr-o cameră în altă, dintr-un gînd în altul să-l învechești și să-l ieftinești fără a te fi bucurat de el, iar la sfîrșit să îl împingi în coșul unei muribunde care este o mincinoasă și mai mare decît tine, pentru că știe că moare, dar, iată, face achiziții. â

La moarte te gîndești doar cînd mori, abia cînd mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucrul care i se întîmplă unui om în locul tuturor visurilor.

Sursa imaginii: perfecte.md

luni, 19 decembrie 2016

Cine m-a făcut femeie? de Cristian Andrei

„Tu, femeie, eşti o bijuterie, o cetate şi un mister. Eşti o bijuterie pentru că ai o sensibilitate aparte şi o
alcătuire deosebit de complexă. Cu toate că este atît de sensibil, corpul tău este rezistent ca o cetate. De ce eşti un mister? Pentru că nimeni nu ştie cum de ghiceşti atîtea lucruri şi unde găseşti atîta putere să lupţi cînd eşti disperată... Pentru că forma ta de femeie poate fi desenată cu mîinile în aer de către acela care te-a mîngîiat măcar odată” afirmă doctorul român în psihologei Cristian Andrei. Iată aşa o carte despre psihologia feminină, Cine m-a făcut femeie. 
Tu ai auzit de aşa o carte? Te-ai întrebat vreodată dacă „te mulţumeşte faptul că eşti femeie? Simţi feminitatea ta? Unde simţi asta şi cînd?” Dacă ţi-ai pus vreodată aceste întrebări, pai iată, trebuie să citeşti cartea. Dacă nu ţi-ai pus aceste întrebări - să ţi le pui. Şi, deja, o să afli răspunsul cititnd cartea. 
O să afli răspunsuri la cum arăţi, pornirti de femeie, mentorul femeii, oamenii din jur, naşterea copilului tău, influenţe morale, situaţii-limită etc. 
E o carte uşoară şi sinceră. Prezintă psihologia feminină un pic altfel şi aflăm lcururi de care nu ne-amdat seama. Poate.

Sursa iamginii: elefant.ro

duminică, 11 decembrie 2016

Fetele din Shanghai de Lisa See

Dacă ești pasionat de cultura chineză, îți recomand să citești această carte, Fetele din Shanghai.

În anul 1937, Shanghaiul este Parisul Asiei: oraşul milionarilor şi al cerşetorilor, al gangsterilor şi al
cartoforilor, al artiştilor şi al revoluţionarilor. Oscilînd între universul familiei tradiţionale şi lumea cluburilor de noapte, frumoasele Pearl şi May sunt modele pentru artişti şi duc o viaţă lipsită de griji. Însă cînd bombele japoneze să cadă peste oraşul lor iubit, lumea se face ţăndări. După un periplu peste satele cotropite de soldaţi din sudul Chinei, pînă la Hong Kong şi apoi în America, la Muntele de Aur, cele două surori învaţă să trăiască din nou.

Ca să vedeți cum se trăiește într-o familie chineză, cum se gîndește, am selectat cîteva momente din carte:
„Atunci cînd sunt două surori sau fraţi, indiferent de numărul lor sau de sex, se fac mereu comparaţii. Şi eu, şi May ne-am născut în satul Yin Bo, la mai puţin de o jumătate de zi de mers pe jos de Canton. Diferenţa dintre noi este de numai trei ani, însă suntem cum nu se poate mai diferite, Ea e amuzantă. Eu sunt criticată pentru seriozitatea mea. Ea este micuţă de statură şi adorabil de durdulie. Eu sunt înaltă şi slabă. Pe May, care de-abia a terminat liceul, nu o interesează cititul, în afară de cronicile mondene din ziare. Eu am terminat facultatea acum cinci ani”. Iată aşa o caracterizare a surorilor. Deşi, în continuarea acestui fragment, continuă descrierea acestor fete: ce le place, ce nu le place, cît sunt de organizate şi tot restul. De asemenea, aflăm detalii ce ţin de vestimentaţia chineză, şi anum ce este cheongsam-ul, care dau impresia de armonie şi stil, transmiţînd un mesaj proaspăt şi natural, care le promite fericire celor care folosesc produsul pe care îl promovăm. 
În această carte, aflaţi cîte ceva despre oraşul Shanghai, influenţa britanicilor, americanilor sua japonezilor.
„Iubesc Shanghaiul. Nu se aseamănă nici pe de parte cu vreun alt loc din China. În locul acoperişurilor în stil „coadă de rîndunică” şi al caselor de cahle, noi avem mo t'ien tablou - clădiri înalte şi magice - care ţintesc spre cer. În locul porţilor cu arcade rotunde, al paravanelor de alungare a spiritelor, al ferestrelor de lemn delicat şi minuţios ornamentate şi al stîlpilor vopsiţi în roşu, noi avem edificii în stil neoclasic, din granit, decorate cu fier forjat în stil art déco, cu modele geometrice şi sticlă gravată. În locul păduricilor de bambus, al frumoaselor ape curgătoare sau al sălciilor aplecate peste iazuri, noi avem case în stil european, cu faţade splendide şi balcoane elegante, cu pîlcuri de chiparoşi şi peluze îngrijite, pline cu răzoare bine îngrijite de flori. În Vechiul Oraş Chinezesc încă mai există temple şi grădini, însă restul Shanghaiului se închină în în faţa zeilor comerţului, ai bunăstării, ai industriei şi ai păcatului. În oraş sunt depozite unde se încarcă şi se descară mărfuri, piste pentru curse de cai şi ogari, nenumărate cinematografe şi cluburi unde se dansează, se bea şi se face sex. Shanghaiul e „acasă” pentru milionari şi cerşetori, pentru gangsteri şi cartofori, pentru patrioţi şi revoluţionari, pentru artişti şi dictatori şi pentru familia Chin.”

„Care ar fi mama perfectă pentru copiii Chinei? Răspunsul: o femeie care joacă tenis, ştie să conducă o maşină, fumează şi,cu toate acestea, e adorabilă, sofisticată şi cum nu se poate mai dornică să-ţi ajungă în pat”.

În capitolul Bărbaţii de la Muntele de Aur citiţi cum se fac căsătoriile aranjate. Tatăl, capul familiei afirmă precum că: „nimeni nu se căsătoreşte din iubire. Nici eu n-am făcut-o”. Afirmaţia are loc în contextul în care le spune fiicelor sale că le-a aranjat căsătoria.

Capitolul Aerul din lumea aceasta începe foarte frumos:
„Ni se spune mereu că poveștile femeilor sunt lipsite de importanță. În definitiv, ce contează ce se-ntîmplă în sufragerie, în bucătărie sau în dormitor? Cui îi pasă de relația dintre mame, fiice și surori? Boala unui copil, chinurile și durerile facerii, a-ți ține familia unită pe timp de război, sărăcia, chiar și în zilele cele mai bune bune, sunt considerate a fi insignificante pe lîgă poveștile bărbaților, care se luptă cu stihiile pentru a-și crește recoltele, care pleacă la război pentru a-și apăra patria, care se străduiesc să privească înlăuntrul lor și să găsească perfecțiunea. Ni se spune că bărbații sunt puternici și viteji, dar eu cred că femeile sunt cele care știu mult mai bine să rabde, să accepte înfrîngerea și să suporte agonia fizică și mentală. Bărbații din viața mea - tata, Z.G., soțul meu, socrul meu, cumnatul meu și fiul meu - au dat piept, într-un fel sau altul, cu aceste mari încercări ale bărbaților, dar sufeltele lor - atît de fragile - au tremurat, s-au încovoiat, s-au deformat, au fost mutilates-au frînt și s-au zdruncinat în fața pierderilor pe care le suferă femeile în fiecare zi. Pentru că sunt bărbați, trebuie să dea impresia că primesc neclintiți necazurile și obstacolele vieții, dar sunt la fel de ușor de rănit ca petalele unor flori.
Se spune că poveștile femeilor sunt lipsite de importanță, dar se mai spune și că lucrurile bune bin perechi-perechi iar necazurile, cîte treo odată. Dacă se prăbușesc două avioane, așteptăm să vedem cum pică și al treilea. Dacă moare o vedetă de cinema, știm că încă două vor trece în lumea celor drepți. Dacă ne lovim la deget și pierdem cheile de la mașină, știm că încă un lucrur rău e pe cale să se întîmple, ca ciclul să fie complet. Nu putem decît să ne rugăm să nu fie decît o aripă îndoită, un acoperiș prin care-a început să pătrundă apa, o slujbă pierdută în locul unei morți, unui divorț sau unui război.

Războiul chinez-japonez au lăsat amprentă asupra Chinei și locuitorilor țării: femei violate și ucise, oameni decedați în urma bombardamentelor japoneze, copii practic vînduți în familiile chineze stabilite în Statele Unite ale Americii, integrarea tinerilor în această țară, dar și minciunile care se spun pentru a păstra familia chineză pe teritoriul american.
Odată ajunse în America, cele două surori întîmpină o serie de dificultăți. Căsătoriile aranjate, sarcina lui May, copil născut dar dat în grija lui Pearl, lipsa banilor, viața din Cartierul Chinezesc etc.

Referință critică:
„Un roman excelent, despre sacrificii teribile și alegeri imposibile... Tragic și plin de speranță, în același timp.”
Publishers Weekly


Sursa imaginii: scream and go

Soţia tăcută de Susan Harrison

Susan Harrison a fost o scriitoare canadiană, care s-a făcut cunoscută sub numele A. S. A. Harison. A locuit la Toronto. A publicat romane de nonficţiune. Primul ei roman, Soţia tăcută a fost publicat în anul 2013 şi a fost primit cu mult entuziasm atît de critici, cît şi de marele public. La puţin timp de la apariţia romanul, Susan Harrison a murit de cancer, la vîrsta de 65 de ani.

Romanul îi are pe Jodi şi Todd ca personaje principale. E un cuplu şi autoare relatează povestea într-un
moment de cumpănă al relaţiei lor. Totul e în pericol, inclusiv viaţa prosperă pe care o duc în locuinţa lor din Chicago. Chiar dacă nu sunt căsătoriţi, sunt împreună de peste douăzeci de ani. El este un antreprenor bogat, iar ea, psihoterapeută. Romanul este un thriller psihologic despre căsnicie şi crimă, rutină şi nevoia de nou, despre disoluţia unei relaţii, relatat alternativ din perspectiva celor două personaje principale. E o carte şi psihologică.
O să citiţi evoluţia unei familii care, în aparenţă pare să nu le lipsească nimic. Au un serviciu bun, casă frumoasă. Dar, ceva intervine în relaţia lor şi se îndepărtează unul de altă. E o relatare a avenimentelor atît din perspectiva ei cît şi a lui. Puţine momente sunt descrise că le-ar face împreună. Această tăcere dintre cei doi, devine tăcere la propriu. În principiu, cei doi nu se apreciază reciproc. Todd se îndepărtează, şi lasă însărcinată fiica celui mai bun prieten, Natasha.
Nu prea mi-a plăcut romanul. Cam prea multe explicaţii şi prea multe detalii. Sau paote eu am citit romanul pe bucăţele şi asta m-a făcut să am o părere aşa, cam imparţială.

Recomand cîteva fragmente din carte:
S-­a făcut aproape ora de culcare când ea strânge masa  şi începe să spele vasele. El se oferă în treacăt s­o ajute, dar amândoi ştiu că e cel mai bine să lase gospodăria în seama ei şi să iasă la o plimbare cu câinele. Nu că ea ar fi exagerat de exigentă. Nu are standarde nerezonabile, dar dacă speli o tigaie de friptură, e de preferat să nu mai fie unsuroasă când termini şi nici nu e cazul să ştergi grăsimea cu prosopul de vase, pe care o să­l  foloseşti   pe  urmă  la  pahare.  E  o  chestiune  de  bun­simţ.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale. Îşi sfătuia clienţii să pretindă mai mult de la ei înşişi şi să se implice în asigurarea propriei lor stări de bine, iar ea le oferea încurajări şi un feedback pozitiv. În primul an de practică învăţase să fie răbdătoare şi să le permită celorlalţi să avanseze în ritmul lor propriu. Principalul ei atu era firea prietenoasă – îşi îndrăgea clienţii şi le acorda prezumţia de nevinovăţie, lucru care îi ajuta să se relaxeze. Ei o recomandau altora şi astfel portofoliul ei crescuse.

 Cei pe care îi acceptă după procesul de selecţie sunt în general persoane blocate, confuze sau nesigure pe sine, genul de oameni cărora le este greu să­şi dea seama ce vor şi să ia decizii pe baza a ceea ce se aşteaptă din partea lor sau a ceea ce cred ei că se aşteaptă din partea lor. Sunt duri cu ei înşişi – fiindcă au internalizat criticile unor părinţi insensibili – şi în acelaşi timp se comportă iresponsabil sau inadecvat.

Împăcarea şi liniştea mentală vin atunci când îi accepţi pe oameni aşa cum sunt ei şi când accentuezi părţile pozitive.

Trăsăturile fundamentale ale personalităţii se conturează la o vârstă tânără şi cu timpul devin imuabile. Majoritatea oamenilor învaţă prea puţin din experienţă, rareori gândindu­se să­şi ajusteze comportamentul,
consideră că problemele sunt cauzate de cei din jur şi continuă să facă ceea ce fac orice ar fi, la bine şi la rău. Un infidel rămâne un infidel aşa cum un optimist va rămâne totdeauna optimist. Optimistul e cel care, după   ce   a   fost   călcat   de   o   maşină   condusă   de   un   şofer   beat   şi   se pomeneşte cu ambele picioare rupte şi cu casa ipotecată ca să plătească spitalizarea, declară că „Am avut noroc. Puteam să fiu mort”. Pentru un optimist, o asemenea atitudine e firească. Pentru un infidel, firesc e să
ducă o viaţă dublă şi să mintă şi­n stânga, şi­n dreapta în acelaşi timp.

Soarele răsare, soarele apune şi între aceste două momente nu se întâmplă mai nimic.

Fiecare dintre noi trăieşte singur sinele său înghesuit, posedat de convingeri adânc înrădăcinate, dorinţe prosteşti şi contradicţii nesfârşite – şi fie că ne place sau nu, trebuie să le acceptăm   la   celălalt.   Vrei   ca bărbatul tău să fie bărbat, sau vrei să-­l transformi într­-un fătălău? Să nu-ţi închipui că le poţi avea pe ambele. Ea n­a făcut greşeala asta cu Todd. I­-a oferit spaţiu suficient, iar el n­a avut nicio nemulţumire în privinţa asta. Nu e vina ei.

Acceptarea este considerată un lucru bun – Dă­mi   înţelepciunea   să   accept   lucrurile   pe   care   nu
le   pot   schimba.

În această analogie, groapa de gunoi e inconştientul. Nu inconştientul colectiv,   ci   inconştientul   personal – inconştientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiece articol e inscripţionat cu numele tău şi ştampilat cu numărul tău, inconştientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neaşteptate – ca acela care s­a repezit la ea în ziua în care aştepta liftul după ce i­a povestit lui Gerard visul cu Darrell.

Sursa imaginii: elefant.ro


miercuri, 30 noiembrie 2016

Divorțul perfect de Francesca Clementis

După vreo patru încercări de a citi cartea asta, iată că, în sfîrșit, am reușit să o citesc. Și mă bucur că am reușit să o citesc. Nu e chiar așa plictisitoare cum credeam că e. 

Divorțul perfect are ca subiect o relație mai puțin obișnuită: Jenny și Mark par să fi fost dintotdeauna
un cuplu, deși a trecut o veșnicie pînă au hotărît să se căsătorească. Dar mariajul a adus cu sine o sumedenie de probleme cărora este prea complicat și dureros să le facă față. În aceste condiții, divorțul le apare ca singură soluție rezonabilă. Numai ca o relație perfectă merită un divorț perfect și ambii parteneri se străduiesc din răsputeri să se arate la înălțimea situației: în cazul lor, nu vor exista certuri meschine legate de casă, împărțirea bunurilor sau menținerea relației cu prietenii comuni. Dar asta pînă cînd aceștia din urmă ajung să aibă și ei un cuvînt de spus...
E o carte ce reflectă problemele de căsnicie, dar și de prietenia dintre femei.

„Dar ne lega ceva mai mult decît Mark. Kieran era și prietenul meu secret. Ne plăcuserăm de prima dată și dacă nu am fi fost amîndoi implicați într-o relație poate că am fi fost împreună. Asta era jumătate din secretul nostru. Cealaltă jumătate e că aveam lungi convorbiri telefonice de care Lisa și Mark nu știau.
Totul începuse cu discuții relaxate atunci cînd Lisa nu era disponibilă pînă cînd, treptat, ne-am pomenit spunîndu-ne toate acele adevăruri jenante care nu pot fi spuse altcuiva. Știa cît de mult îmi displăcea faptul că Mark își păstrase apartamentul atîția ani și știam cît de mult îi displăceau listele Lisei.”

Sau
„Treptat, prietenii lui Mark au devenit și ai mei și nu mi-a părut niciodată rău. Ulterior, am aflat că situația asta e neobișnuită pentru un cuplu. În general, femeile sunt cele care leagă și mențin prietenii, iar bărbații se lasă tîrîți în aceste prietenii.”

Jane, eroina principală avea un stil așa, deloc feminin. După separarea ei de Mark, o prietenă de a ei, Lisa o duce la un salon, pentru ai schimba stilul. Și asta nu e tot. Ele, prietenele ei cele mai bune îi dau o replică precum că se întîlnea cu ele doar cînd Mark era foarte ocupat. Fapt care e pune pe gînduri: „să fie adevărat? Am fost eu o prietenă atît de groaznică încît să mă aștept ca Maria și Lisa să fie disponibile atunci cînd aveam eu o zi liberă, dar nu am fost niciodată dispusă să-l pun pe Mark pe planul doi și pe ele pe primul plan?” Iată așa. :)
Și iată așa. Momente din astea de tot felul. Amuzante și serioase în același timp. Cu afirmații utile pe alocuri. 

Referințe critice

Divorțul perfect este o desriere pe cît de realsită, pe atît de amuzantă a relațiilor amoroase și a complicațiilor ce decurg între ele”
Sunday Mirror

„O comedie romantică pe gustul oricărui cititor.”
Books Magazine

Sursa imaginii: Filme-carti.ro

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

După cutremur de Haruki Murakami

Am citit o altă carte de scriitorul japonez Haruki Murakami, După cutremur. Volumul După
cutremur, include șase povestiri reunite  și oferă imaginea unui Murakami în plină formă. Toate povestirile sunt legate de cutremurul teribil care a avut loc în anul 1995 și a zguduit regiunea Kobe din Japonia.  Povestirile sunt intitulate: Un OZN aterizează în Kushiro, Peisaj cu fier de călcat, Toți copiii Domnului dansează, Thailanda, Broscanul salvează Tokya și Plăcintă cu miere.
Spiritul pătrunzător și poetic al scriitorului urmărește destinele unor oameni conduși în același timp de speranță și disperare. Povestirile descoperă cu abilitate violența ce mocnește sub prosperitatea aparentă a Japoniei moderne.
Nu prea mi-a plăcut cartea. Poate pentru că sunt nuvele și sari de la un gînd la altul. Ca fapt divers, fanii Haruki Murakami vor citi ori reciti această carte. Evident că fiecare e cu părerea lui în ceea ce privește o carte, dar asta e.

În timpul lecturii cărții, am găsit cîteva afirmații care mi-au plăcut:

Înțelegerea reciprocă este de foarte mare importanță/ Unii spun că înțelegerea nu este altceva decît totalul neînțelegerilor și mi se pare un punct de vedere foarte interesant.

După cum spunea Nietzsche, cea mai mare înțelepciune este să nu ai frică.

După cum scria Joseph Conrad, frică supremă este ceea ce pe care oamenii o au față de propria lor imaginație.

O prietenie adevărată nu înseamnă ca unul să dea și celălalt să primească mereu.

Să iubești un singur om toată viața și să-ți găsești prieteni buni sunt lucruri total diferite.

Referință critică

„Cititorul este împins într-o lume halucinantă, unde realitatea și fantasticul se împletesc, iar visul și coșmarul vieții de zi cu zi  sunt imposibil de separat.”
The New York Times

Sursa imaginii: danfintescu.ro

joi, 27 octombrie 2016

Clubul soţiilor nr. 2 de Jane Moore

Pentru cei ce doresc o carte uşor de parcurs, care nu duce lipsă de ritmul, umorul şi metrosexualitateaTotul despre sex, Jane Moore le oferă Clubul soţiilor nr. 2. Este vorba de un grup de doamne care se întîmplă să nu fie prima alegere a bărbaţilor cu care s-au căsătorit. Căsniciile anterioare ale soţilor le tulbură vieţile, iar Clubul devine un loc unde aceste neveste se întîlnesc şi îşi spun ofurileşi temerile, încercînd să găsească soluţii pentru diverse probleme create de precursoarele lor sau, mai precis, de bărbaţii care încă mai întreţin o relaţie cu ele. Julia, Fiona, Susan şi Alison, cea mai recentă membră, care facilitează şi intrarea cititorului în grup, trebuie să facă faţă unei lumi de avocaţi cu intenţii necurate, de bîrfe şi de foste-soţii.
caracteristic serialului de succes
Deşi ideea în ansamblu e amuzantă, totuşi, sunt şi elemente care ar trebui să dea de gîndit. Autoarea scoate în evidenţă într-un mod delicat probleme de familie într-o manieră aşa, mai diplomată. Deşi în orice căsnicie apar probleme, în cazul în care eşti soţia nr. 2, se pare că o problemă mai accentuată ar fi relaţia soţului cu fosta nevastă. Pe cît de amuzante anumite momente, pe atît de mult ar trebui să ne pună în gardă alte momente încît să ştii ce să faci/procedezi şi cum să faci/procedezi. Fiecare femeie din cele menţionate, Julia, Fiona, Susan şi Alison se confruntă cu probleme de tot felul. Deşi se susţin una pe alta, reuşesc să depăşească cu brio anumite probleme. Julia e cea sexi şi divorţează de soţul ei din cauza că îşi lasă fosta nevasă însărcinată. Fiona reuşeşte cu greu să se împrietenească cu fiul soţului ei din prima căsnicie. Susan are o problemă cu părinţii fostei neveste a soţului, Caitlin, care a decedat din cauza unei probleme de sănătate. Iar Alison, divorţează şi ea. Pentru că îşi dorea foarte mult un copil şi nu mai rezistă din cauza atitudinii soţului ei. Care era prea orgolios să-şi facă nişte teste plus alte momente legate tot defosta nevastă.
Aş asocia această carte şi cu serialul Neveste disperate.
Aşa că... vă invit să citiţi cartea. Şi să vă faeţi o părere şi voi!


Referinţe critice:
„O carte tratînd relaţiile amoroase cu un cinism hilar, ce îi va unge la suflet pe toţi aceia care au pierdut vreodată la jocul dragostei. O metodă de vindecat inimi rănite la fel de eficientă ca o păpuşă voodoo.”
Glamour

„O lectură obligatorie pentru cei interesaţi de misterele eternului feminin.”
Elle

Sursa imaginii: rosemerta

marți, 25 octombrie 2016

Pepenaşul de Marian Keyes


Deşi  are un titlul aşa, mai neobişnuit, totuşi, romanul e interesant, un stil demn de CHIC. Romanul e scris în formă de jurnal, Claire fiind cea care vorbeşte şi relatează ea de la sine toate evenimentele. Cei cărora nu le place aşa stil de romane, nu vă ambalaţi prea tare. Se citeşte uşor şi rapid. Plus la asta, te poţi relaxa perfect după o zi grea de muncă.

Pepenaşul, este o comedie romantică plină de umor şi excentricitate, relateaza aventurile lui Claire, o tînără fermecătoare şi dezinvoltă, căreia destinul pare să-i fi oferit tot ce-şi putea dori: un soţ, James, pe care îl adoră, un apartament minunat şi o slujbă de vis. Dar ziua în care dă naştere primului ei copil se dovedeşte a nu fi nici pe departe cea mai fericită din viaţa ei, pentru că James nu o vizitează la spital ca să completeze încîntătorul tablou de familie, ci ca să-i spună că o părăseşte pentru o altă femeie. Cu inima frîntă şi silueta compromisă de sarcină, Claire hotărăşte să se întoarcă la Dublin, la părinţii ei. Aici îşi găseşte nu doar liniştea sufletească, ci şi argumentul suprem pentru a-l refuza pe James atunci cînd acesta încearcă să revină în viaţa ei. 
Acasă, deşi are susţinerea părinţilor, oricum, peripeţiile nu lipsesc. Pentru început e insuportabilă. Mai că nu se îngrijeşte, lăsînd copilul un pic în voia sorţii. Dar asta pînă cînd este luată la pont. Devine paranoică în ceea ce priveşte emisiunile şi filmele televizate ce fac referinţă la dragoste. Şi iarăşi, pînă în momentul în care tatăl o trage deoparte şi îi zice vreo două vorbe mai dure. În ceea ce priveşte creşterea copilului este ajutată şi de părinţi. Ceea ce e un mare noroc pentru ea, asta luînd în considerare că e prima nepoţică. Mai vorbşete la telefon şi cu Judy, prietena ei cea mai bună. Surorile mai mici au aportul lor în această carte, asta luînd în considerare romanul ei ulterior, Vacanţa lui Rachel.
Apropo: în familia Walsh, sunt cinci fete. Tatăl le cumpăra tot felul de reviste pentru femei pretinzînd că le cumpără fiicelor sale, le cumpăra, de fapt, pentru sine. Marian Keyes reuşeşte de minune să descrie viaţa unei familii cu cinci fete. Deşi ăsta e doar începutul. 
Claire e cea mai mare şi părăsită de soţ, murmînd Margaret, Rachel, Helen şi Anna. În momentul relatării evenimentelor, doar surorile mai mici sunt acasă, cu părinţii. Şi după cum afirmă şi Claire, „Anna seamănă bine cu Helen : o faţă mică şi albă, ochi de pisică, un năsuc micşi drăgălaş. Dar asemănările se opreau aici. În primul rînd, nu simţeam nevoia s-o omor pe Anna de douăzeci de ori pe zi. Aşa cum mi se întîmpla în vazul lui Helen. Anna era mult mai tăcută şi mai dulce. Era foarte bună cu toată lumea. Din păcate, era şi foarte vagă şi foarte eterică. De multe ori i-am auzit numele pomenit în aceeaşi frază care era folosită expresia „nebună de legat”. Nu o să dau multe detalii aici legat de fiecare fată în parte, dar o să puteţi vedea ce relaţii sunt între surori, dar şi între părinţi şi surori. 


Fragment din roman

Prolog
Cincisprezece februarie e o zi foarte specială pentru mine. Este ziua în care am născut primul meu copil. Şi este şi ziua în care soţul meu m-a părăsit. De vreme ce a fost prezent la naştere, nu pot decît să presupun că între aceste două evenimente există o oarecare legătură.
Am ştiut c-ar fi trebuit să-mi urmez instinctele.
Am subscris la modelul clasic sau, se poate spune, la rolul tradiţional pe care taţii îl joacă în timpul naşterii copiiilor lor. Şi iată ce înseamnă asta.
Taţii trebuie închişi pe un coridor din faţa sălii de naştere. Unde să nu li se dea voie să intre sub nici o formă. Să li se distribuie patruzeci de ţigări şi o brichetă. Instruiţi-i să se plimbe pînă la capătul coridorului. Cînd ajung înacea fericită poziţie, instruiţi-i să se întoarcă şi să revinnă de udne au plecat.
Repetaţi dacă este necesar.
Conversaţia trebuie să fie redusă. Au nevoie să schimbe cîteva cuvinte cu oricealt viitor tată care se plimbă pe lîngă el.
- Primul meu copil (zîmbet crispat).
- Felicitări... al treilea pentru mine (zîmbet melancolic).
- Bravo (zîmbet forţat - vrea oare să sugereze că e mai viril decît mine?)

Referinţe critice:
„Marian Keyes are talentul de a scrie despre lucruri obişnuite pri ncare trec oameni obişnuişi. Însă în Pepenaşul reuşeşte să compice firele poveştii cu o ingeniozitate extraordinară.”
The Star

„Marian Keyes transformă nenorocirile personajului principal într-o comedie romantică plină de excentritate, de un umor care rareori dă greş.”
The New York Times Book Review


Sursa imaginii: http://www.cartepedia.ro/