Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac

Dacă simți nevoia să plîngi, păi iată, n-ai decît să citești romanul ăsta, Vara în care mama a avut ochii verzi de Tatiana Țîbuleac. Dar mai bine e să nu-l citești că e un roman trist, gen O femeie la doctor. Dar dacă vrei, să citești cartea, nici o problemă. Părerea mea poate că e una subiectivă, pentru că nu prea îmi plac așa subiecte de romane, dar am citit cartea la cîte laude i se aduc plus cineva de încredere mi-a recomandat-o. Respectiv, asta nu înseamnă că romanul în cauză e unul rău.

Autorii ăștia de romane, nu știu la ce se gîndesc cînd abordează un astfel de subiect - un om drag, membru al familiei bolnav, cu diagonaza de cancer, respectiv decesul persoanei. Așa că, dragă Tatiana Țîbuleac, să nu mai scrii așa romane. Și mai mult, nici eu nu voi mai citi așa gen de romane.

E vorba despre o vară petrecută undeva parcă în Franța dintre Alecksy și mama lui. Acest Alecksy e în faza adelescenței, știți voi, faza aia critică din viața oricărui om care își urăște părinții. Și nu numai părinții. Iar cînd ai părinți divorțați, în genere, criza psihologică a vîrstei, e mult mai profundă. 

Cartea e scrisă în forma unui jurnal, prin ochii adolescentului. Își urăște mama, pentru că „era mică și grasă, proastă și urîtă. Era cea mai inutilă mamă din cîte au existat vreodată”. Și tot așa comentariile urîte la adresa mamei continuă. Doar ochii mamei, verzi la culoare,  e unicul lucru bun la ea. 

Asta pînă în momentul în care află că e bolnavă de cancer. Și... brusc atitudinea lui i se schimbă. Și se comportă altfel. Și tot restul. Și să își aducă aminte de acei ochi verzi care „erau o greșeală”, „erau dorința unei oarbe împlinită de soare”, „erau muguri în așteptare”.

O afirmație care mi-a plăcut a fost și „la moarte te gîndești doar cînd mori, abia cînd mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucrul care i se întîmplă unui om în locul tuturor visurilor”.

Un mic fragment din roman ar fi ăsta: 

Îmi tîram picioarele ca o slugă, gîndindu-mă la prostia mamei, dar mai ales la ipocrizia oamenilor. De ce să cumperi patru pahare, dacă bei doar din unul? De ce să-ți cioplești opt scaune dacă mănînci mereu singur la masă? Pentru ce să aduci un lucru în casa ta, să-i primiți o viață, o poveste, iar apoi să îl lași neatins și netrebuit zile, ani, decenii? Să-l muți dintr-o cameră în altă, dintr-un gînd în altul să-l învechești și să-l ieftinești fără a te fi bucurat de el, iar la sfîrșit să îl împingi în coșul unei muribunde care este o mincinoasă și mai mare decît tine, pentru că știe că moare, dar, iată, face achiziții.

La moarte te gîndești doar cînd mori, abia cînd mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucrul care i se întîmplă unui om în locul tuturor visurilor.

Sursa imaginii: perfecte.md

Cine m-a făcut femeie? de Cristian Andrei

„Tu, femeie, eşti o bijuterie, o cetate şi un mister. Eşti o bijuterie pentru că ai o sensibilitate aparte şi o

alcătuire deosebit de complexă. Cu toate că este atît de sensibil, corpul tău este rezistent ca o cetate. De ce eşti un mister? Pentru că nimeni nu ştie cum de ghiceşti atîtea lucruri şi unde găseşti atîta putere să lupţi cînd eşti disperată... Pentru că forma ta de femeie poate fi desenată cu mîinile în aer de către acela care te-a mîngîiat măcar odată” afirmă doctorul român în psihologei Cristian Andrei. Iată aşa o carte despre psihologia feminină, Cine m-a făcut femeie. 

Tu ai auzit de aşa o carte? Te-ai întrebat vreodată dacă „te mulţumeşte faptul că eşti femeie? Simţi feminitatea ta? Unde simţi asta şi cînd?” Dacă ţi-ai pus vreodată aceste întrebări, pai iată, trebuie să citeşti cartea. Dacă nu ţi-ai pus aceste întrebări - să ţi le pui. Şi, deja, o să afli răspunsul cititnd cartea. 

O să afli răspunsuri la cum arăţi, pornirti de femeie, mentorul femeii, oamenii din jur, naşterea copilului tău, influenţe morale, situaţii-limită etc. 

E o carte uşoară şi sinceră. Prezintă psihologia feminină un pic altfel şi aflăm lcururi de care nu ne-amdat seama. Poate.

Sursa iamginii: elefant.ro

Fetele din Shanghai de Lisa See

Dacă ești pasionat de cultura chineză, îți recomand să citești această carte, Fetele din Shanghai.

În anul 1937, Shanghaiul este Parisul Asiei: oraşul milionarilor şi al cerşetorilor, al gangsterilor şi al

cartoforilor, al artiştilor şi al revoluţionarilor. Oscilînd între universul familiei tradiţionale şi lumea cluburilor de noapte, frumoasele Pearl şi May sunt modele pentru artişti şi duc o viaţă lipsită de griji. Însă cînd bombele japoneze să cadă peste oraşul lor iubit, lumea se face ţăndări. După un periplu peste satele cotropite de soldaţi din sudul Chinei, pînă la Hong Kong şi apoi în America, la Muntele de Aur, cele două surori învaţă să trăiască din nou.

Ca să vedeți cum se trăiește într-o familie chineză, cum se gîndește, am selectat cîteva momente din carte:
„Atunci cînd sunt două surori sau fraţi, indiferent de numărul lor sau de sex, se fac mereu comparaţii. Şi eu, şi May ne-am născut în satul Yin Bo, la mai puţin de o jumătate de zi de mers pe jos de Canton. Diferenţa dintre noi este de numai trei ani, însă suntem cum nu se poate mai diferite, Ea e amuzantă. Eu sunt criticată pentru seriozitatea mea. Ea este micuţă de statură şi adorabil de durdulie. Eu sunt înaltă şi slabă. Pe May, care de-abia a terminat liceul, nu o interesează cititul, în afară de cronicile mondene din ziare. Eu am terminat facultatea acum cinci ani”. Iată aşa o caracterizare a surorilor. Deşi, în continuarea acestui fragment, continuă descrierea acestor fete: ce le place, ce nu le place, cît sunt de organizate şi tot restul. De asemenea, aflăm detalii ce ţin de vestimentaţia chineză, şi anum ce este cheongsam-ul, care dau impresia de armonie şi stil, transmiţînd un mesaj proaspăt şi natural, care le promite fericire celor care folosesc produsul pe care îl promovăm. 

În această carte, aflaţi cîte ceva despre oraşul Shanghai, influenţa britanicilor, americanilor sua japonezilor.

„Iubesc Shanghaiul. Nu se aseamănă nici pe de parte cu vreun alt loc din China. În locul acoperişurilor în stil „coadă de rîndunică” şi al caselor de cahle, noi avem mo t'ien tablou - clădiri înalte şi magice - care ţintesc spre cer. În locul porţilor cu arcade rotunde, al paravanelor de alungare a spiritelor, al ferestrelor de lemn delicat şi minuţios ornamentate şi al stîlpilor vopsiţi în roşu, noi avem edificii în stil neoclasic, din granit, decorate cu fier forjat în stil art déco, cu modele geometrice şi sticlă gravată. În locul păduricilor de bambus, al frumoaselor ape curgătoare sau al sălciilor aplecate peste iazuri, noi avem case în stil european, cu faţade splendide şi balcoane elegante, cu pîlcuri de chiparoşi şi peluze îngrijite, pline cu răzoare bine îngrijite de flori. În Vechiul Oraş Chinezesc încă mai există temple şi grădini, însă restul Shanghaiului se închină în în faţa zeilor comerţului, ai bunăstării, ai industriei şi ai păcatului. În oraş sunt depozite unde se încarcă şi se descară mărfuri, piste pentru curse de cai şi ogari, nenumărate cinematografe şi cluburi unde se dansează, se bea şi se face sex. Shanghaiul e „acasă” pentru milionari şi cerşetori, pentru gangsteri şi cartofori, pentru patrioţi şi revoluţionari, pentru artişti şi dictatori şi pentru familia Chin.”

„Care ar fi mama perfectă pentru copiii Chinei? Răspunsul: o femeie care joacă tenis, ştie să conducă o maşină, fumează şi,cu toate acestea, e adorabilă, sofisticată şi cum nu se poate mai dornică să-ţi ajungă în pat”.

În capitolul Bărbaţii de la Muntele de Aur citiţi cum se fac căsătoriile aranjate. Tatăl, capul familiei afirmă precum că: „nimeni nu se căsătoreşte din iubire. Nici eu n-am făcut-o”. Afirmaţia are loc în contextul în care le spune fiicelor sale că le-a aranjat căsătoria.

Capitolul Aerul din lumea aceasta începe foarte frumos:
„Ni se spune mereu că poveștile femeilor sunt lipsite de importanță. În definitiv, ce contează ce se-ntîmplă în sufragerie, în bucătărie sau în dormitor? Cui îi pasă de relația dintre mame, fiice și surori? Boala unui copil, chinurile și durerile facerii, a-ți ține familia unită pe timp de război, sărăcia, chiar și în zilele cele mai bune bune, sunt considerate a fi insignificante pe lîgă poveștile bărbaților, care se luptă cu stihiile pentru a-și crește recoltele, care pleacă la război pentru a-și apăra patria, care se străduiesc să privească înlăuntrul lor și să găsească perfecțiunea. Ni se spune că bărbații sunt puternici și viteji, dar eu cred că femeile sunt cele care știu mult mai bine să rabde, să accepte înfrîngerea și să suporte agonia fizică și mentală. Bărbații din viața mea - tata, Z.G., soțul meu, socrul meu, cumnatul meu și fiul meu - au dat piept, într-un fel sau altul, cu aceste mari încercări ale bărbaților, dar sufeltele lor - atît de fragile - au tremurat, s-au încovoiat, s-au deformat, au fost mutilates-au frînt și s-au zdruncinat în fața pierderilor pe care le suferă femeile în fiecare zi. Pentru că sunt bărbați, trebuie să dea impresia că primesc neclintiți necazurile și obstacolele vieții, dar sunt la fel de ușor de rănit ca petalele unor flori.
Se spune că poveștile femeilor sunt lipsite de importanță, dar se mai spune și că lucrurile bune bin perechi-perechi iar necazurile, cîte treo odată. Dacă se prăbușesc două avioane, așteptăm să vedem cum pică și al treilea. Dacă moare o vedetă de cinema, știm că încă două vor trece în lumea celor drepți. Dacă ne lovim la deget și pierdem cheile de la mașină, știm că încă un lucrur rău e pe cale să se întîmple, ca ciclul să fie complet. Nu putem decît să ne rugăm să nu fie decît o aripă îndoită, un acoperiș prin care-a început să pătrundă apa, o slujbă pierdută în locul unei morți, unui divorț sau unui război.

Războiul chinez-japonez au lăsat amprentă asupra Chinei și locuitorilor țării: femei violate și ucise, oameni decedați în urma bombardamentelor japoneze, copii practic vînduți în familiile chineze stabilite în Statele Unite ale Americii, integrarea tinerilor în această țară, dar și minciunile care se spun pentru a păstra familia chineză pe teritoriul american.
Odată ajunse în America, cele două surori întîmpină o serie de dificultăți. Căsătoriile aranjate, sarcina lui May, copil născut dar dat în grija lui Pearl, lipsa banilor, viața din Cartierul Chinezesc etc.

Referință critică:
„Un roman excelent, despre sacrificii teribile și alegeri imposibile... Tragic și plin de speranță, în același timp.”

Publishers Weekly

Sursa imaginii: scream and go

Soţia tăcută de Susan Harrison

Susan Harrison a fost o scriitoare canadiană, care s-a făcut cunoscută sub numele A. S. A. Harison. A locuit la Toronto. A publicat romane de nonficţiune. Primul ei roman, Soţia tăcută a fost publicat în anul 2013 şi a fost primit cu mult entuziasm atît de critici, cît şi de marele public. La puţin timp de la apariţia romanul, Susan Harrison a murit de cancer, la vîrsta de 65 de ani.

Romanul îi are pe Jodi şi Todd ca personaje principale. E un cuplu şi autoare relatează povestea într-un

moment de cumpănă al relaţiei lor. Totul e în pericol, inclusiv viaţa prosperă pe care o duc în locuinţa lor din Chicago. Chiar dacă nu sunt căsătoriţi, sunt împreună de peste douăzeci de ani. El este un antreprenor bogat, iar ea, psihoterapeută. Romanul este un thriller psihologic despre căsnicie şi crimă, rutină şi nevoia de nou, despre disoluţia unei relaţii, relatat alternativ din perspectiva celor două personaje principale. E o carte şi psihologică.
O să citiţi evoluţia unei familii care, în aparenţă pare să nu le lipsească nimic. Au un serviciu bun, casă frumoasă. Dar, ceva intervine în relaţia lor şi se îndepărtează unul de altă. E o relatare a avenimentelor atît din perspectiva ei cît şi a lui. Puţine momente sunt descrise că le-ar face împreună. Această tăcere dintre cei doi, devine tăcere la propriu. În principiu, cei doi nu se apreciază reciproc. Todd se îndepărtează, şi lasă însărcinată fiica celui mai bun prieten, Natasha.
Nu prea mi-a plăcut romanul. Cam prea multe explicaţii şi prea multe detalii. Sau paote eu am citit romanul pe bucăţele şi asta m-a făcut să am o părere aşa, cam imparţială.

Recomand cîteva fragmente din carte:

S-­a făcut aproape ora de culcare când ea strânge masa  şi începe să spele vasele. El se oferă în treacăt s­o ajute, dar amândoi ştiu că e cel mai bine să lase gospodăria în seama ei şi să iasă la o plimbare cu câinele. Nu că ea ar fi exagerat de exigentă. Nu are standarde nerezonabile, dar dacă speli o tigaie de friptură, e de preferat să nu mai fie unsuroasă când termini şi nici nu e cazul să ştergi grăsimea cu prosopul de vase, pe care o să­l  foloseşti   pe  urmă  la  pahare.  E  o  chestiune  de  bun­simţ.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale. Îşi sfătuia clienţii să pretindă mai mult de la ei înşişi şi să se implice în asigurarea propriei lor stări de bine, iar ea le oferea încurajări şi un feedback pozitiv. În primul an de practică învăţase să fie răbdătoare şi să le permită celorlalţi să avanseze în ritmul lor propriu. Principalul ei atu era firea prietenoasă – îşi îndrăgea clienţii şi le acorda prezumţia de nevinovăţie, lucru care îi ajuta să se relaxeze. Ei o recomandau altora şi astfel portofoliul ei crescuse.

 Cei pe care îi acceptă după procesul de selecţie sunt în general persoane blocate, confuze sau nesigure pe sine, genul de oameni cărora le este greu să­şi dea seama ce vor şi să ia decizii pe baza a ceea ce se aşteaptă din partea lor sau a ceea ce cred ei că se aşteaptă din partea lor. Sunt duri cu ei înşişi – fiindcă au internalizat criticile unor părinţi insensibili – şi în acelaşi timp se comportă iresponsabil sau inadecvat.

Împăcarea şi liniştea mentală vin atunci când îi accepţi pe oameni aşa cum sunt ei şi când accentuezi părţile pozitive.

Trăsăturile fundamentale ale personalităţii se conturează la o vârstă tânără şi cu timpul devin imuabile. Majoritatea oamenilor învaţă prea puţin din experienţă, rareori gândindu­se să­şi ajusteze comportamentul,

consideră că problemele sunt cauzate de cei din jur şi continuă să facă ceea ce fac orice ar fi, la bine şi la rău. Un infidel rămâne un infidel aşa cum un optimist va rămâne totdeauna optimist. Optimistul e cel care, după   ce   a   fost   călcat   de   o   maşină   condusă   de   un   şofer   beat   şi   se pomeneşte cu ambele picioare rupte şi cu casa ipotecată ca să plătească spitalizarea, declară că „Am avut noroc. Puteam să fiu mort”. Pentru un optimist, o asemenea atitudine e firească. Pentru un infidel, firesc e să

ducă o viaţă dublă şi să mintă şi­n stânga, şi­n dreapta în acelaşi timp.

Soarele răsare, soarele apune şi între aceste două momente nu se întâmplă mai nimic.

Fiecare dintre noi trăieşte singur sinele său înghesuit, posedat de convingeri adânc înrădăcinate, dorinţe prosteşti şi contradicţii nesfârşite – şi fie că ne place sau nu, trebuie să le acceptăm   la   celălalt.   Vrei   ca bărbatul tău să fie bărbat, sau vrei să-­l transformi într­-un fătălău? Să nu-ţi închipui că le poţi avea pe ambele. Ea n­a făcut greşeala asta cu Todd. I­-a oferit spaţiu suficient, iar el n­a avut nicio nemulţumire în privinţa asta. Nu e vina ei.

Acceptarea este considerată un lucru bun – Dă­mi   înţelepciunea   să   accept   lucrurile   pe   care   nu
le   pot   schimba.

În această analogie, groapa de gunoi e inconştientul. Nu inconştientul colectiv,   ci   inconştientul   personal – inconştientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiece articol e inscripţionat cu numele tău şi ştampilat cu numărul tău, inconştientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neaşteptate – ca acela care s­a repezit la ea în ziua în care aştepta liftul după ce i­a povestit lui Gerard visul cu Darrell.

Sursa imaginii: elefant.ro

Divorțul perfect de Francesca Clementis

După vreo patru încercări de a citi cartea asta, iată că, în sfîrșit, am reușit să o citesc. Și mă bucur că am reușit să o citesc. Nu e chiar așa plictisitoare cum credeam că e. 

Divorțul perfect are ca subiect o relație mai puțin obișnuită: Jenny și Mark par să fi fost dintotdeauna

un cuplu, deși a trecut o veșnicie pînă au hotărît să se căsătorească. Dar mariajul a adus cu sine o sumedenie de probleme cărora este prea complicat și dureros să le facă față. În aceste condiții, divorțul le apare ca singură soluție rezonabilă. Numai ca o relație perfectă merită un divorț perfect și ambii parteneri se străduiesc din răsputeri să se arate la înălțimea situației: în cazul lor, nu vor exista certuri meschine legate de casă, împărțirea bunurilor sau menținerea relației cu prietenii comuni. Dar asta pînă cînd aceștia din urmă ajung să aibă și ei un cuvînt de spus...

E o carte ce reflectă problemele de căsnicie, dar și de prietenia dintre femei.

„Dar ne lega ceva mai mult decît Mark. Kieran era și prietenul meu secret. Ne plăcuserăm de prima dată și dacă nu am fi fost amîndoi implicați într-o relație poate că am fi fost împreună. Asta era jumătate din secretul nostru. Cealaltă jumătate e că aveam lungi convorbiri telefonice de care Lisa și Mark nu știau.

Totul începuse cu discuții relaxate atunci cînd Lisa nu era disponibilă pînă cînd, treptat, ne-am pomenit spunîndu-ne toate acele adevăruri jenante care nu pot fi spuse altcuiva. Știa cît de mult îmi displăcea faptul că Mark își păstrase apartamentul atîția ani și știam cît de mult îi displăceau listele Lisei.”

Sau

„Treptat, prietenii lui Mark au devenit și ai mei și nu mi-a părut niciodată rău. Ulterior, am aflat că situația asta e neobișnuită pentru un cuplu. În general, femeile sunt cele care leagă și mențin prietenii, iar bărbații se lasă tîrîți în aceste prietenii.”

Jane, eroina principală avea un stil așa, deloc feminin. După separarea ei de Mark, o prietenă de a ei, Lisa o duce la un salon, pentru ai schimba stilul. Și asta nu e tot. Ele, prietenele ei cele mai bune îi dau o replică precum că se întîlnea cu ele doar cînd Mark era foarte ocupat. Fapt care e pune pe gînduri: „să fie adevărat? Am fost eu o prietenă atît de groaznică încît să mă aștept ca Maria și Lisa să fie disponibile atunci cînd aveam eu o zi liberă, dar nu am fost niciodată dispusă să-l pun pe Mark pe planul doi și pe ele pe primul plan?” Iată așa. :)

Și iată așa. Momente din astea de tot felul. Amuzante și serioase în același timp. Cu afirmații utile pe alocuri. 

Referințe critice

„Divorțul perfect este o desriere pe cît de realsită, pe atît de amuzantă a relațiilor amoroase și a complicațiilor ce decurg între ele”

Sunday Mirror

„O comedie romantică pe gustul oricărui cititor.”

Books Magazine

Sursa imaginii: Filme-carti.ro

După cutremur de Haruki Murakami

Am citit o altă carte de scriitorul japonez Haruki Murakami, După cutremur. Volumul După

cutremur, include șase povestiri reunite  și oferă imaginea unui Murakami în plină formă. Toate povestirile sunt legate de cutremurul teribil care a avut loc în anul 1995 și a zguduit regiunea Kobe din Japonia.  Povestirile sunt intitulate: Un OZN aterizează în Kushiro, Peisaj cu fier de călcat, Toți copiii Domnului dansează, Thailanda, Broscanul salvează Tokya și Plăcintă cu miere.

Spiritul pătrunzător și poetic al scriitorului urmărește destinele unor oameni conduși în același timp de speranță și disperare. Povestirile descoperă cu abilitate violența ce mocnește sub prosperitatea aparentă a Japoniei moderne.
Nu prea mi-a plăcut cartea. Poate pentru că sunt nuvele și sari de la un gînd la altul. Ca fapt divers, fanii Haruki Murakami vor citi ori reciti această carte. Evident că fiecare e cu părerea lui în ceea ce privește o carte, dar asta e.

În timpul lecturii cărții, am găsit cîteva afirmații care mi-au plăcut:

Înțelegerea reciprocă este de foarte mare importanță/ Unii spun că înțelegerea nu este altceva decît totalul neînțelegerilor și mi se pare un punct de vedere foarte interesant.

După cum spunea Nietzsche, cea mai mare înțelepciune este să nu ai frică.

După cum scria Joseph Conrad, frică supremă este ceea ce pe care oamenii o au față de propria lor imaginație.

O prietenie adevărată nu înseamnă ca unul să dea și celălalt să primească mereu.

Să iubești un singur om toată viața și să-ți găsești prieteni buni sunt lucruri total diferite.

Referință critică

„Cititorul este împins într-o lume halucinantă, unde realitatea și fantasticul se împletesc, iar visul și coșmarul vieții de zi cu zi  sunt imposibil de separat.”

The New York Times

Sursa imaginii: danfintescu.ro

Clubul soţiilor nr. 2 de Jane Moore

Pentru cei ce doresc o carte uşor de parcurs, care nu duce lipsă de ritmul, umorul şi metrosexualitateaTotul despre sex, Jane Moore le oferă Clubul soţiilor nr. 2. Este vorba de un grup de doamne care se întîmplă să nu fie prima alegere a bărbaţilor cu care s-au căsătorit. Căsniciile anterioare ale soţilor le tulbură vieţile, iar Clubul devine un loc unde aceste neveste se întîlnesc şi îşi spun ofurileşi temerile, încercînd să găsească soluţii pentru diverse probleme create de precursoarele lor sau, mai precis, de bărbaţii care încă mai întreţin o relaţie cu ele. Julia, Fiona, Susan şi Alison, cea mai recentă membră, care facilitează şi intrarea cititorului în grup, trebuie să facă faţă unei lumi de avocaţi cu intenţii necurate, de bîrfe şi de foste-soţii.

caracteristic serialului de succes

Deşi ideea în ansamblu e amuzantă, totuşi, sunt şi elemente care ar trebui să dea de gîndit. Autoarea scoate în evidenţă într-un mod delicat probleme de familie într-o manieră aşa, mai diplomată. Deşi în orice căsnicie apar probleme, în cazul în care eşti soţia nr. 2, se pare că o problemă mai accentuată ar fi relaţia soţului cu fosta nevastă. Pe cît de amuzante anumite momente, pe atît de mult ar trebui să ne pună în gardă alte momente încît să ştii ce să faci/procedezi şi cum să faci/procedezi. Fiecare femeie din cele menţionate, Julia, Fiona, Susan şi Alison se confruntă cu probleme de tot felul. Deşi se susţin una pe alta, reuşesc să depăşească cu brio anumite probleme. Julia e cea sexi şi divorţează de soţul ei din cauza că îşi lasă fosta nevasă însărcinată. Fiona reuşeşte cu greu să se împrietenească cu fiul soţului ei din prima căsnicie. Susan are o problemă cu părinţii fostei neveste a soţului, Caitlin, care a decedat din cauza unei probleme de sănătate. Iar Alison, divorţează şi ea. Pentru că îşi dorea foarte mult un copil şi nu mai rezistă din cauza atitudinii soţului ei. Care era prea orgolios să-şi facă nişte teste plus alte momente legate tot defosta nevastă.

Aş asocia această carte şi cu serialul Neveste disperate.

Aşa că... vă invit să citiţi cartea. Şi să vă faeţi o părere şi voi!

Referinţe critice:

„O carte tratînd relaţiile amoroase cu un cinism hilar, ce îi va unge la suflet pe toţi aceia care au pierdut vreodată la jocul dragostei. O metodă de vindecat inimi rănite la fel de eficientă ca o păpuşă voodoo.”

Glamour

„O lectură obligatorie pentru cei interesaţi de misterele eternului feminin.”

Elle

Sursa imaginii: rosemerta

Pepenaşul de Marian Keyes

Deşi  are un titlul aşa, mai neobişnuit, totuşi, romanul e interesant, un stil demn de CHIC. Romanul e scris în formă de jurnal, Claire fiind cea care vorbeşte şi relatează toate evenimentele. Cei cărora nu le place aşa stil de romane, nu vă ambalaţi prea tare. Se citeşte uşor şi rapid. Plus la asta, te poţi relaxa perfect după o zi grea de muncă.

Pepenaşul, este o comedie romantică plină de umor şi excentricitate, relateaza aventurile lui Claire, o tînără fermecătoare şi dezinvoltă, căreia destinul pare să-i fi oferit tot ce-şi putea dori: un soţ, James, pe care îl adoră, un apartament minunat şi o slujbă de vis. Dar ziua în care dă naştere primului ei copil se dovedeşte a nu fi nici pe departe cea mai fericită din viaţa ei, pentru că James nu o vizitează la spital ca să completeze încîntătorul tablou de familie, ci ca să-i spună că o părăseşte pentru o altă femeie. Cu inima frîntă şi silueta compromisă de sarcină, Claire hotărăşte să se întoarcă la Dublin, la părinţii ei. Aici îşi găseşte nu doar liniştea sufletească, ci şi argumentul suprem pentru a-l refuza pe James atunci cînd acesta încearcă să revină în viaţa ei. 

Acasă, deşi are susţinerea părinţilor, oricum, peripeţiile nu lipsesc. Pentru început e insuportabilă. Pratic, nici nu se îngrijeşte, lăsînd copilul un pic în voia sorţii. Dar asta pînă cînd este luată la pont. Devine paranoică în ceea ce priveşte emisiunile şi filmele televizate ce fac referinţă la dragoste. Şi iarăşi, pînă în momentul în care tatăl o trage deoparte şi îi zice vreo două vorbe mai dure. În ceea ce priveşte creşterea copilului este ajutată şi de părinţi. Ceea ce e un mare noroc pentru ea, asta luînd în considerare că e prima nepoţică. Mai vorbşete la telefon şi cu Judy, prietena ei cea mai bună. Surorile mai mici au aportul lor în această carte, asta luînd în considerare romanul ei ulterior, Vacanţa lui Rachel.

Apropo: în familia Walsh, sunt cinci fete. Tatăl le cumpăra tot felul de reviste pentru femei pretinzînd că le cumpără fiicelor sale, le cumpăra, de fapt, pentru sine. Marian Keyes reuşeşte de minune să descrie viaţa unei familii cu cinci fete. Deşi ăsta e doar începutul. 

Claire e cea mai mare şi părăsită de soţ, murmînd Margaret, Rachel, Helen şi Anna. În momentul relatării evenimentelor, doar surorile mai mici sunt acasă, cu părinţii. Şi după cum afirmă şi Claire, „Anna seamănă bine cu Helen : o faţă mică şi albă, ochi de pisică, un năsuc micşi drăgălaş. Dar asemănările se opreau aici. În primul rînd, nu simţeam nevoia s-o omor pe Anna de douăzeci de ori pe zi. Aşa cum mi se întîmpla în vazul lui Helen. Anna era mult mai tăcută şi mai dulce. Era foarte bună cu toată lumea. Din păcate, era şi foarte vagă şi foarte eterică. De multe ori i-am auzit numele pomenit în aceeaşi frază care era folosită expresia „nebună de legat”. Nu o să dau multe detalii aici legat de fiecare fată în parte, dar o să puteţi vedea ce relaţii sunt între surori, dar şi între părinţi şi surori. 

Fragment din roman

Prolog

Cincisprezece februarie e o zi foarte specială pentru mine. Este ziua în care am născut primul meu copil. Şi este şi ziua în care soţul meu m-a părăsit. De vreme ce a fost prezent la naştere, nu pot decît să presupun că între aceste două evenimente există o oarecare legătură.

Am ştiut c-ar fi trebuit să-mi urmez instinctele.

Am subscris la modelul clasic sau, se poate spune, la rolul tradiţional pe care taţii îl joacă în timpul naşterii copiiilor lor. Şi iată ce înseamnă asta.

Taţii trebuie închişi pe un coridor din faţa sălii de naştere. Unde să nu li se dea voie să intre sub nici o formă. Să li se distribuie patruzeci de ţigări şi o brichetă. Instruiţi-i să se plimbe pînă la capătul coridorului. Cînd ajung înacea fericită poziţie, instruiţi-i să se întoarcă şi să revinnă de udne au plecat.

Repetaţi dacă este necesar.

Conversaţia trebuie să fie redusă. Au nevoie să schimbe cîteva cuvinte cu orice alt viitor tată care se plimbă pe lîngă el.

- Primul meu copil (zîmbet crispat).

- Felicitări... al treilea pentru mine (zîmbet melancolic).

- Bravo (zîmbet forţat - vrea oare să sugereze că e mai viril decît mine?)

Referinţe critice:

„Marian Keyes are talentul de a scrie despre lucruri obişnuite prin care trec oameni obişnuiți. Însă în Pepenaşul reuşeşte să compice firele poveştii cu o ingeniozitate extraordinară.”

The Star

„Marian Keyes transformă nenorocirile personajului principal într-o comedie romantică plină de excentritate, de un umor care rareori dă greş.”

The New York Times Book Review

Sursa imaginii: http://www.cartepedia.ro/

Sub pretextul iubii de Sandra Brown

Mulţi fani ai Sandrei Brown cu siguranţă că ştiu de romanul Sub pretextele iubirii. Cine nu ştie de această carte, vă recomand să o citiţi. 

Lucky Tyler este un rebel înnăscut şi carismatic, care atrage necazurile, dar şi femeile, ca un magnet. Într-o

seară, într-un bar, ia apărarea  unei roşcate, care, era, de fapt, o jurnalistă. Aceasta se documenta pentru un articole de al ei cu referire la egalitatea de gen. Tyler, îi ia urma, o găseşte la un hotel, în final. În timp ce-şi petrecea noaptea cu ea, la întreprinderea familiei are loc un incendiu. Aşa că, Tyler devine principalul suspect, pentru că succesele întreprinderei nu erau tocmai îmburătoare, iar băncile nu prea erau dispuse să ajute astfel de organizaţii.

Tot de ce are nevoie Lucky Tyler este acel alibi. Problema e că tipa, Devon Haines, dispare din peisaj, pentru că la hotel se cazase cu un nume fals, ca o măsură de precauţie. Cînd Tyler îi dă de urmă, ea este impusă de situaţie să îi fie alibiu. Dar, pînă la urmă, toată aceste situaţii au o întorsătură, cei doi căsătorindu-se pînă la urmă. Ca în toate romanele Sandrei Brown, de fapt.

Un moment mai neplăcut a fost decesul cumnatei lui Lucky. Tanya, care a murit într-un accident de maşină, fiind şi însărcinată. Acest fapt la distrus pe soţui ei şi fratele lui Lucky, dar...

Stilul Sandrei Brown e inconfndabil. Romanul este din colecţia Romance Suspanse de la editura Litera şi a apărut în anul 2014. Titlul original e Texas! Lucky.

Sursa imaginii: elefant.ro

Femeie. Albă. Moartă de Lauren Henderson

Romanul Femeie. Albă. Moartă de Lauren Henderson este un roman din seria misterelor lui Sam Jones!

Dacă e să vă „spun” care e rezumatul cărții, păi iată care e:

Femeie. Albă. Moartă (1995) este, în ordine cronologică, primul roman din serie avînd-o ca eroină pe Sam Jones, tînăra inteligentă, independentă și sexy, cu o slăbiciune pentru alcool, droguri și bărbati, care rezolvă enigmele detectiviste în care se trezește antrenată apelînd la metode dintre cele mai neortodoxe pentru a-i descoperi pe autorii crimelor. Primul „caz” cu care se confrunta Sam Jones în acest roman implică moartea misterioasă a profesoarei sale de la Școala de Arte, Lee Jackson. Deși ancheta poliției stabilește că este vorba despre un simplu accident, Sam este convinsă că a fost comisă o crimă. Enervată de atitudinea de evitare voită a adevărului pe care o afișează toată lumea cu privire la acest subiect, eroina noastră începe o investigație pe cont propriu cu rezultate surprinzatoare. Romanul face parte din colecția CHIC de la editura Polirom. 

Deși această colecție e o colecție drag mie, iată că romanul respectiv e primul roman care nu îmi place. Dacă sincer, nici nu am mai apucat să-l citesc pînă la capăt. E un roman fără sens, nu știu cum. La cîte cărți am citit eu din colecția asta, Lauren Henderson nu m-a impresionat cu nimic. Am ajuns pe la pagina 54 și am decis să las baltă. Nu știu, poate de vină e și stare de spirit, dispoziția care o aveam cînd am început să citesc cartea. Plus la asta, mai mult e un roman polițist, decît unul CHIC. Iarăși, părerea mea.

Cine a mai citit cărți din colecție, cartea asta în mod special, poate că au altă părere și poate că li s-a părut interesantă, dar... mie nu. Din păcate! :(

Sursa imaginii: descarcă.org

Tenis cu moldovenii de Tony Hawks

Am citit cartea asta la recomandare unei cunoştinţe. Acuma v-o recomand şi eu, pentru că mie mi-a plăcut foarte mult. 

Subiectul romanului e despre Tony Hawks, un bărbat care iubeşte provocările neobişnuite. Un pariu

excentric îl leagă pe Tony de Moldova, o ţară din Europa de Est puţin cunoscută în lume. Misiunea sa e să găsească membrii echipei naţionale de fotbal a ţării şi să-i convingă să joace tenis cu el. Căutările sunt bizare. Este, în schimb, descrierea unei călătorii extraordinare. Vorbeşte despre lumea interlopă a Moldovei în perioada în care a fost, despre ţigani, despre pene tragice de curent electric, o posibilă răpire şi o relaţie excepţională cu familia unde a stat.

IMPORTANT de ştiut că lucrurile în Moldova s-au schimbat foarte mult din momentul în care Tony a fost în ţară. Aşa că... :) tot ok. Citind cartea, mă miram (uneori) şi eu de vremurile care erau odată în ţara noastră. Culmea cred era cînd se deconecta zilnic lumina pentru 2-3 ore. Sau cum descrie Tony Moldova. Dar şi oricare alte momente care acuma îmi par stupide. Să mai parieze încă odată să mai joace tenis cu toată echipa de fotbal a Moldovei, oare cum ne-ar descrie?

"Chiar dacă urăşti tenisul şi nu ştii unde este Moldova pe hartă, vei fi vrăjit. Recomandată din toată inima."

FHM

Fragment din carte: 

Am jucat întotdeauna destul de mult tenis. Tatăl meu a devenit un fanatic al jocului după ce s-a apucat de el la 45 de ani. Cu timpul, i-a adus multă bucurie, bucurie temperată numai de faptul că alţii jucau mai bine decît el. De fapt, erau milioane de oameni, numai în Sussex! Totuşi, ca toţi taţii mîndri, a decis să-şi educe copii ca să poată face ceea ce n-a putu el. Şi uite aşa lui Ron Burston, antrenor cu jumate de normă în Dyke Road Park din Brighton, i s-a încredinţat misiunea de a ne antrena pe mine şi fratele meu, pentru a devei jucătorii numărul unu şi numărul doi în tenisul mondial. (cu Tati ca impresar). 

Din păcate, totul a fost sub posibilităţile noastre. Bineînţeles, cu o excepţie: Tati! În faţa căruia s-ar fi deschis toate posibilităţile de a călători pe tot globul, a sta în hoteluri frumoase şi a urmări din teren, meciuri de tenis. Cînd am împlinit 35 de ani, tatăl meu a recunoscut că visul lui ar lua sfîrşit, numai dacă doamna care a înjunghiat-o pe Monica Seles n-ar fi eliberată din închisoare ca să i se ordone să înjunghie orice jucător de tenis din competiţia de bărbaţi în desfăşurare. 

Sursa imaginii: yupi.md

Eu cu sora mea mai mică de Jennifer Weiner

Nu ştiu de ce, nu ştiu cum de, dar iată că am scris o impresie despre romanul Eu cu sora mea mai mică de Jennifer Weiner, deşi l-am citit ceva timp în urmă. Zilele astea am privit şi filmul. În fine!

Dacă ai o soră mai mare ori mai mică eşti obligat/ă să citeşti cartea asta. 

Subiectul romanului reprezintă viața surorilor Maggie şi Rose Feller. Deși între cele două nu sunt decât doi

ani diferență, ele au personalități total opuse. Maggie este cea libertină, cochetă și care iubește distracția. De-a lungul timpului a schimbat slujbă după slujbă, încât nici nu ea le mai știe numărul. La capătul celălalt se află Rose. Inteligentă și educată la Princeton, ea lucrează ca avocat la o importantă firmă de avocatură din Philadelphia. E o fată cu un apartament, maşină şi tot restul.

Fragment din roman:

Maggie se prinsese repede cum stăteau lucrurile – profesorilor celor mai răi li se repartizau elevii cei mai răi, drept pedeapsă pentru că nu erau profesori buni. Cei mai răi copii aveau cei mai răi profesori drept pedeapsă pentru că erau săraci sau proști. […] Ei bine, socoti Maggie, dacă era pedeapsa cuiva, atunci se va comporta ca atare. Încetase să-și mai ia cărțile la ore și, în schimb, începuse să care după ea un portfard cât o trusă de scule. În timpul orelor își ștergea oja de pe unghii, își dădea cu un alt fard la ochi în timpul testelor, după ce răspundea cu aceeași literă la toate întrebările – A la o oră, B la următoarea.

Unicul lucru care le leagă e ura pentru  mama lor vitregă. După ce rămăseseră orfane de mamă, tatăl lor se recăsătorise cu o femeie pe care cele două nu o aveau la suflet. Aşa că... cele două surori se îndepărtează de mama vitregă, dar şi de tată. 

Referinţă critică:

Personajele lui Jennifer Weiner sunt absolut minunate, iar această atingere benefică a puncteleor noastre nevralgice din viaţa de zi cu zi, care îi reuşeşte atît de bine, te face să te simţi citindu-i romanul, că te afli în prezenţa unui prieten înţelegător, cu mult umor, o companie irezistibilă. 

People

Dacă chicklit-ul este întradevăr un gen, atunci Jennifer Weiner a creat o subspecie mai deşteaptă şi mai amuzantă...

Philadelphia Inquirer

Arsă de vie de Suad

„Eu sunt o fată și o fată trebuie să meargă repede, cu capul aplecat, privind în pămînt, ca și cum și-ar

număra pașii. Privirea ei nu trebuie să se ridice, nici să rătăcească de-a dreapta sau de-a stînga drumului, pentru că dacă ochiul ei l-ar întîlni pe cel al unui bărbat, tot satul ar considera-o sharmuta.

Dacă o vecină, deja căsătorită, o femeie bătrînă sau orcine altcineva ar vedea-o singură pe uliță, neînsoțită de mamă sau de o soră mai mare fără oi, fără snopi de fîn sau saci cu smochine, tot shartuma ar numi-o.

O fată trebuie să fie măritată pentru a privi drept în fața ei, pentru a merge la prăvălia negustorului, pentru a se putea epila și pentru a purta bijuterii.

Atunci cînd o fată nu este căsătorită pînă la vîrsta de paisprezece ani, așa cum s-a întîmplat cu mama mea, satul începe să rîdă de ea. Dar, pentru a se putea căsători, o fată trebuie să aștepte să-i vină rîndul, în familie. Cea mai mare mai întîi, apoi – celelalte.

Sunt prea multe fete în casa tatălui meu. Patru, toate la vîrsta măritișului. Mai sunt și două surori vitrege făcute de cea de-a doua soție a tatălui nostru. Ele sunt încă mici. Unicul bărbat, fiul adorat de toți, fratele nostru Assad, s-a născut glorios printre toate fetele astea, pe locul al patrulea. Eu sunt a treia.”

Iată așa începe o carte-document. O carte scrisă de o tînără din Cisiordania, Suad. 

În aceste țări să fie o nenorocire oare faptul că te-ai născut femeie? Pentru ea, cu siguranţă. Suad are 17 ani şi e îndrăgostită. În satul său din Cisiordania, la fel ca în multe altele, dragostea nu există decît după căsătorie; dacă nu respecţi această lege, atunci iubirea înseamnă  moarte. Fiindcă îşi dezonorează familia, parinţii îl pun pe cumnatul ei s-o ucidă. În ochii tuturor, acest om este un erou, căci fapta lui se numeşte crimă în numele onoarei. Desfigurată în urma arsurilor şi salvată printr-un miracol, Suad se hotărăşte să vorbească... O carte-document care şochează şi care ne zguduie din temelii existenţa. 

Suad, după ce a fost arsă de cumnatul său, în numele onoarei, fuge. A avut, totuși, noroc de cîteva femei care mergeau pe stradă. Internată înr-un spital, a avut și mai mare noroc de o tipă Jacqulinne, de la o organizație Terres des Hommes care a făcut un efort supraomenesc să o ducă la un spital din Europa pentru a primi îngrijiri medicale și de a-i proteja și copilul. Apropo: Suad era însărcinată. În spitalul din Cisiordania dăduse naștere unui băiat, Maruan. Născuse la doar șapte luni, dar din fericire băiatul s-a născut bine și a crescut la fel de bine, fără careva complicații și probleme de sănătate. După ce s-a însănătoșit, Suad s-a angajat la o fabrică, s-a căsători, a mai dat naștere a doi copii, două fetițe, care au reacționat la ceea ce s-a întimplat cu mama lor. Soțul, în schimb, a fost foarte răbdător și permanent își încuraja soția. Deși Suad avea oroare cu toate chestiile ce presupuneau focul, totuși era conștientă că face rău familiei, fetelor sale în mod special. Din fericire pentru ea, familia era întotdeauna răbdătoare cu ea.

Sursa imaginii: librarieonline.ro

Jennie Gerhardt de Teodore Dreiser

Am citit pentru a nu știu a cîta oară romanul Jennie Gerhardt de scriitorul american, Teodore Dreiser.

Deși unii consideră că ar fi inutil să recitești o carte în contextul în care apar cărți noi și noi, iată că eu nu sunt adepta unei astfel de teorii. Așa că, după cum spusesem, am recitit romanul Hennie Gerhardt. Am citit romanul în vreo 2 zile. Cu aceleași emoții ca mai înainte.

Este poveste unei familii germane numeroase Gerhardt, stabilită cu traiul undeva în Statele Unite ale Americii, în Columbus, Ohio – părinții și cu cei 5-6 copii ai lor. Jennie este eroina cărții. De aici și pornește romanul nostru. Fiind o familie numeroasă și săracă, abia de își duc zilele de pe azi pe mîine, părinții abia de știu cum să o scoată în capăt. Astfel, Jennie se angajează la un hotel împreună cu mama sa. Pe lîngă serviciile de bază au mai laut ceva de spălat de un senator, George Brander. 

„Un om cu o fire aparte, se caracterizează senatorul George Sylvester Brander junior. În el se îmbinau, într-o măsură remarcabilă, înțelepciunea oportunistului și firea plină de înțelegere a adevărului reprezentant al poporului. Născut în sudul statului Ohio, fusese crescut și educat acolo, dacă se poate face abstracție de cei doi ani care studiase dreptul la Universitatea Columbia. Cunoștea dreptul civil și penal la fel de bine ca orice cetățean di nstatul său, dar nu le practicase niciodată cu acea asiduitate care asigură un succes strălucit la bară. Căștigase bani și avusese prilejuri minunate de a căștiga mult mai mult dacă ar fi vrut să-și înăbușe conștiința, lucru pe care nu fusese niciodată în stare să-l facă. Și, totuși, integritatea lui nu fusese întotdeauna de neclintit în fața cererilor adresate de prieteni.”

Din vorbă în vorbă, între Jennie și senator s-a înfiripat o relație, fapt care dus la aceea că rămăsese însărcinată, iar George Brander – murise răpus de o boală. Jennie fusese alungată de acasă pentru că tatăl său considerase că ar fi făcut de rîs familia Gerhardt. Era cică un om cu frică în Dumnezeu și toate lucrurile trebuiau să fie la locul lor. Ea dă naștere unei fetițe, Vesta, care îi semăna foarte mult tatălui său, George Brander.

Între timp, familia Gerhardt se mută în Cleveland, Jennie se angajează ca menajeră la o doamnă dintr-o familie prosperă și are norocul sau nenorocul de a-l cunoaște pe Lester Kane, tânărul și frumosul fiu al unui producător prosper. Se îndrăgostește, speră iar promisiuni de căsătorie, dar acum este lipsită de voință pentru că iubește cu adevărat, iar el, știind că va fi dezmoștenit de familie pentru legătura lui cu o simplă menajeră, ascunde relația.

„Lester Kane întruchipa produsul firesc al acestor condiții la care te adaptezi greu. Era prin firea sa, un spirit înclinat spre observarea lumii. Spirit rebelaisian prin vigoare și tendințe, se simțea însă tulburat de multiplicitatea lucrurilor, de vastitatea panoramei pe care o oferă viața, strălucirea detaliilor, natura imaterială a formelor, incerta lor motivare. Născut catolic, nu mai credea în inspirația divină a catoicismului. Membru al celei mai înalte clase sociale, încetase de a mai accepta ideea fetișă care spune că există indivizi superiori prin naștere și rang social; deși fusese crescut în calitate de moștenitor al unei averi care-l punea la adăpost de griji și se presupunea că se va căsători cu o femeie de același rang cu el, nu era deloc sigur că va accepta căsătoria cu orice preț.”

În timpul unei călătorii în Europa cu Jennie, Lester se întîlni cu veche prietenă și fostă iubită, Letty. Letty încă mai spera la o posibilă căsătorie cu Lester și auzise cîte ceva despre situația lui Lester, relația cu Jennie, testamentul lăsat de capul familiei Kane și condițiile acestuia, dar oricum, undeva spera să se căsătorească cu Lester. Deși o admira pe Jennie, totuși iată ce confesiune îi făcu Lester: 

– Jennie e o femeie cu un temperament curios. Ascunde în ea o lume de sentimente și emoții. Nu e cultivată în înțelesul pe care îl dăm noi acestui cuvînt, dar posedă un rafinament și un tact înnăscut. E o bună gospodină. E o mamă ideală. E cea mai iubitoare ființă din căte există sub soare. Devotamentul de care dă dovadă fața de mama și tatăl ei e dincolo de tot ce se poate spune. Dragostea pentru fiica ei – a ei, nu a mea – e desăvîrșită. Nu posedă farmecele femeilor rafinate din lumea mondenă. Nu dă prompt replica. Nu e capabilă să participe la o conservație cu tir rapid. Gîndește cam încet. Așa cred. Unele dintre gîndurile ei cele mai profunde ajung la suprafață, dar îți dai seama că simte și gîndește.

În fine. Pînă la urmă Jennie și Lester se despart. De asemenea, ca și în cazul primei ei iubiri, senatorul Brender, Jennie nu avusese parte de o relație normală, căsătorie și tot restul. Lester se îmbolnăvise și el și murise, practic, în fața ei. Din păcate, și fiica ei Vesta decedase. 

Din păcate Jennie avusese o soartă nedreaptă părerea mea. Nu a avut parte de ceea ce a iubit. Iubirile vieții ei au plecat prea devreme din viața ei. Fiica, Vesta, la fel. Frații ei se îndepărtase cumva de ea și deși adoptase doi copii... undeva în sufletul ei nu era împlinită oricum. 

În fine. Cei ce nu au citit cartea – v-o recomand cu încredere.

Sursa imaginii: okazii.ro

Hotel Riviera de Elizabeth Adler

Celebra autoare Elizabeth Adler pune în scenă, în romanul de mare succes Hotel Riviera, o atrăgătoare și incitantă poveste despre trădare, iubire și familie, totul despre fondul unei intrigi cu implicații polițiste.
Stăpînită de pasiune, Lola March, eroina cărții, hotărăște să se mărite cu Patrick Laforêt, proprietarul
Hotelului Riviera, situat în pitoreasca zonă Saint-Tropez. Ea trăiește o viață de vis pînă într-o zi cînd Patrick, soțul dispare fără nici o explicație. După șase luni, apare un aventurier american, Jack Farrar, care o va face pe Lola să înțeleagă adevăratele dimensiuni ale cuvîntului „atracție”. Suspectată de implicare în dispariția lui Patrick, ea pleacă împreună cu Jack în căutarea acestuia. Cei doi, atrași în mod irezistibil unul de către celălalt, au parte de întîmplări șocante.
Un pic despre eroii principali.
Patrick, fiind patronul restaurantului, „nu-și bătea capul să-și risipească farmecul asupra oaspeților, îl

păstra pentru alte femei și, de fapt, în ultimii doi ani, el nu prea era pe acolo. Și acum plecase. Dacă n-ar fi fost vorba de durerea evidentă a Lolei, domnișoara Nightingale ar fi spus: Drum bun, cale bătută, dar nu-i plăcea să o vadă pe Lola suferind astfel. Ea nu a vrut să aducă în discuție infidelitatea lui Patrick fiindcă știa că dacă o femeie a ales să închidă ochii la asemenea lucruri, nimeni nu putea face nimic. Dar acum Patrick dispăruse și nu o surprindea acest lucru.” De aici vine si faptul că ar fi suspectă de dispariția soțului său.
Jack, însă, „era un solitar, un nomad, un rătăcitor întotdeauna „acasă” în porturile de pescari ale lumii. Îi plăcea această viață și nu era dispus să renunțe la ea pentru nici o femeie. Jacj întîlnise o mulțime de femei în călătoriile sale, ca de exemplu Sugar, blonda care se afla acum pe ambarcațiunea lui: fete frumoase, gata de distracție și fără pretenții, pentru că Jack, desigur, nu era genul care să se căsătorească. Și oricum, care femeie cu mintea sănătoasă ar dori să petreacă un an într-o ambarcațiune care înconjoară globul, luptînd cu furtunile și mîncînd conserve, nevoită să se spele pe cap cu apă sărată săptămîni în șir? Nici una, din cîte știa el. Și, desigur, nu una cu care el să-și poată petrece atît timp singur.”
Dar asta pînă în momentul în care o cunoaște pe Lola. Ce s-a întîmplat, de fapt, aflați citind cartea.
Lectură plăcută dacă ați devenit curioși.


Sursa: metropolis.ro

Răzbunarea se îmbracă de la Prada

Ați citit cartea Răzbunarea se îmbracă de la Prada de Lauren Weisberger? Dacă nu, vă recomand să o citiți. Dar înainte de a citi cartea asta, vă recomand să citiți ori să recitiți cartea Diavolul se îmbracă de la Prada. Tot de Lauren Weisberger. Pentru că Răzbunarea se îmbracă de la Prada e continuare a romanului Diavolul se îmbracă de la Prada.E povestea celor două foste asistente de la Runway, Andrea Sachs și Emily Charton.

Iată un fragment din roman:

Totul începuse cu Alex, la aproape o lună după ce ea se întorsese din faimoasa călătorie „Du-te-dracului-Miranda – de la Paris. Oh, da, îi crăpa obrazul de ruşine şi acum de câte ori îşi amintea incidentul, îngrozită de propriu-i comportament. Da, credea că modul în care demisionase era cel mai urât şi mitocănesc mod de a părăsi un loc de muncă, oricât de neplăcut ar fi fost. În acelaşi timp, dacă ar fi putut să dea timpul înapoi şi să se afle din nou acolo, credea că probabil n-ar schimba nici un afurisit de amănunt. Prea o umpluse de satisfacţie. Decizia de a reveni acasă – la Lily, la familia ei şi la Alex – fusese cea bună şi nu regreta decât că întârziase atât de mult, dar, spre surprinderea ei, nu era destul să pocnească din degete pentru ca lucrurile să se aranjeze armonios la locul lor. Preţ de un an, Andy fusese atât de prinsă la Runway cu sarcinile ei de găsit oameni şi lucruri şi de a naviga abil prin bazinul acela de rechini care era lumea creatorilor de modă, încât nici nu băgase de seamă ce se petrece

în jurul ei, în afara acelei lumi. Cum ajunseseră atât de înstrăinaţi, ea şi Alex, încât el să nu mai creadă că au destule în comun? Susţinuse că totul între ei s-a schimbat. Spusese că nu o mai recunoaşte. Da, era foarte bine că a plecat de la Runway, dar chiar nu-şi dădea seama că se schimbase complet în răstimpul cât lucrase acolo? Fata de care se îndrăgostise el făcea doar ce considera că e just, dar noua Andy era mult prea dornică să le facă pe plac celorlalţi. Cum adică? întrebase Andy şi-şi muşcase buzele, când tristă, când furioasă. Alex se mulţumise să clatine din cap drept răspuns. O vreme s-au ciondănit încontinuu. Alex părea veşnic dezamăgit de ea. Când a înştiinţat-o în cele din urmă că vrea să se despartă şi, dacă veni vorba, că acceptase un post de profesor în Delta Mississippiului, Andy se simţi nenorocită, dar nu şi surprinsă. Oficial, se despărţiseră, dar nu se simţeau aşa. Se mai vedeau şi vorbeau din când în când la telefon şi aşa au ţinut-o vreo lună. Mereu se ivea un pretext să-şi dea telefoane sau să-şi trimită e-mailuri: un pulover uitat, o întrebare pentru sora ei, idei de vânzare a biletelor cumpărate din timp pentru concertul cu David Gray, la care urmau să meargă în toamna aceea. Până şi momentul în care îşi luaseră adio fusese bizar, prima dată când Andy se simţise nelalocul ei cu Alex. Îi urase succes. Îmbrăţişarea lui fusese frăţească. Dar în sinea ei ea nu voia să creadă că Alex putea să se mute pentru totdeauna în Mississippi. Crezuse că or să rămână o vreme despărţiţi, or să se gândească mai bine la ce se petrecuse, iar el o să ajungă cu siguranţă la concluzia că făcuse o greşeală monumentală (cu plecatul în Mississippi şi cu despărţirea de ea) şi se va grăbi să se întoarcă la New York. Erau meniţi să fie împreună. Toată lumea ştia asta. Era nevoie doar de puţin timp. Dar Alex nu-i dăduse nici un telefon. Nici în timpul celor două zile cât durase drumul cu maşina până acolo, nici după ce ajunsese, nici după ce îşi terminase de amenajat căsuţa pe care o închiriase, întrucât oraşul era prea mic ca să existe blocuri de apartamente. Andy îi tot găsea justificări şi le recita necontenit în gând. E obosit după atâta condus, e copleşit de regrete în legătură cu noua lui viaţă. Preferata ei era: probabil că în Mississippi nu are semnal la telefon. Dar după ce trecură trei zile, apoi o săptămână întreagă fără ca el să-i trimită măcar un e-mail, realitatea o izbi cu putere: totul se petrecuse aievea. Alex o părăsise. Părea hotărât să se îndepărteze de ea şi n-avea de gând să se întoarcă. Andy plângea în fiecare dimineaţă sub duş şi în fiecare seară în faţa televizorului, iar uneori şi în mijlocul zilei, pentru că avea timp. Fusese angajată ca liber-profesionist să scrie la blogul pentru nunţi Şi au trăit fericiţi..., dar asta nu-i era de mare ajutor. Cine se credea ea să recomande viitoarelor mirese numărul potrivit de invitaţi la nuntă sau destinaţia perfectă pentru luna de miere, când propriul iubit o considera atât de respingătoare, că nici măcar nu o suna? – Fostul iubit, o corectase Lily când Andy îi mărturisise ce gândea. Erau în dormitorul lui Lily de la bunica ei, acolo unde copilărise în Connecticut, şi sorbeau un soi de ceai dulceag de lămâie primit de Lily de la manichiurista coreeană la care avusese programare. Andy rămase o clipă cu gura căscată.

– Tu chiar ai spus ce am auzit? – Andy, nu vreau să te amărăsc, dar cred că a venit vremea să accepţi adevărul. – Să accept adevărul? Cum adică? Nu a trecut decât o lună. 

– O lună în care n-ai primit nici un cuvinţel din partea lui. Sunt sigură că o să mai vorbiţi în viitor, dar e destul de limpede ce înseamnă asta. Nu zic că sunt de acord cu ce face, dar n-aş vrea să-ţi închipui că... Andy o opri cu un gest al mâinii. 

– Am priceput, mulţumesc. 

– Nu fi aşa. Ştiu că ţi-e greu. Nu pretind că este floare la ureche. V-aţi iubit mult. Dar cred că ar fi mai bine să mergi mai departe. Andy râse ironic. 

– Asta e cumva o perlă nepreţuită de înţelepciune din programul tău de recuperare în doisprezece paşi, de la Alcoolicii Anonimi?

Lily se rezemă de spetează ca izbită de un pumn nevăzut. 

– Am spus-o pentru că ţin la tine, a zis ea încetişor. 

– Îmi pare rău, Lil, n-am vrut să zic asta. Ai dreptate, îmi dau seama că ai dreptate. Dar încă nu-mi vine să cred că... Se strădui din răsputeri să se abţină, dar i se puse un nod în gât şi ochii i se umplură de lacrimi. Apoi izbucni pe neaşteptate într-un plâns cu sughiţuri. 

– Vino aici, draga mea, îi zise Lily şi se aşeză lângă ea pe canapea. Cât ai clipi, braţele prietenei sale o învăluiră, iar Andy îşi dădu seama că e prima dată de săptămâni întregi când o îmbrăţişează cineva. Îi plăcea atât de mult senzaţia – era de-a dreptul jalnic. 

– E normal pentru un bărbat: stă o vreme cu ale lui, se gândeşte. Pe urmă îi vine mintea la cap. Andy se şterse de lacrimi şi reuşi chiar să zâmbească slab. 

– Ştiu, zise ea şi dădu afirmativ din cap. Dar amândouă ştiau că Alex nu era un bărbat obişnuit şi nu dădea deocamdată nici un semn că s-ar răzgândi vreodată. Lily se aşeză pe covor. 

– Ar trebui să-ţi tragi şi tu o aventură, ceva. 

– Aventură? Păi nu trebuie să ai mai întâi o relaţie stabilă ca să poţi să zici că înşeli? 

– O aventură de o noapte, o chestie trecătoare. Chiar vrei să-ţi aduc aminte când te-ai mai culcat şi tu cu altcineva? Nu de alta, dar pot... 

– Nu cred că are vreo... 

– În clasa a zecea, cu Scott nu-mai-ştiu-cum, cel cu bărbia ieşită în afară exagerat de mult, cu care te-ai cuplat într-o seară la baie în vreme ce eu vomam de mama focului. Ţi-l mai aminteşti? Andy îşi duse o mână la frunte. 

– Of, încetează. 

– Şi pe urmă ţi-a trimis o felicitare, pe care scria „Azi-noapte – pe copertă şi „mi-ai luminat viaţa – înăuntru, şi ţie asta ţi s-a părut lucrul cel mai drăguţ şi cel mai romantic din lume. 

– Te implor, termină. 

– Te-ai culcat cu el vreo patru luni! Nu ţi-a păsat că poartă sandale Teva, că refuză net să-şi spele rufele şi că îţi tot trimitea felicitări aşa, din senin. Ai dovedit din plin că ştii să porţi ochelari de cal când este vorba de bărbaţi. Aşa că eu zic să o faci din nou!

– Lily... – Sau nu. Acum poţi să ţinteşti mai sus dacă vrei. Am două cuvinte pentru tine: Christian Collinsworth. Nu apare mereu în calea ta? – Ba da, dar îl interesa persoana mea numai pentru că sunt cu cineva. Eram. Imediat ce-şi va da seama că sunt liberă, o să fugă mâncând pământul. – Dacă „liberă înseamnă „liberă să-şi caute alt iubit, atunci e posibil să ai dreptate. Dar dacă asta înseamnă „liberă să facă sex fără vreo răspundere, doar din plăcere, cred că de aşa ceva o să fie foarte dornic. – – Ce-ai zice să plecăm naibii de aici? ripostă Andy într-o încercare disperată de a schimba subiectul, cu ochii pe e-mailurile din BlackBerry-ul ei. Ia uite aici: Travelzoo oferă o călătorie de patru zile şi trei nopţi în Jamaica, totul inclus, zbor, hotel şi mese, la preţul de trei sute nouăzeci şi nouă de dolari, în weekendul de President’s Day1. Nu-i rău, ce zici? Lily nu răspunse. 

– Ei, haide, o să ne distrăm grozav. Stăm şi noi puţin la soare, bem margarita – mă rog, tu te-ai lăsat, dar eu o să beau –, poate şi facem cunoştinţă cu ceva bărbaţi? A fost o iarnă urâtă pentru amândouă. Merităm o vacanţă. Andy îşi dădu seama că ceva era în neregulă pentru că Lily continua să tacă, privind ţintă covorul. – Care e problema? Adu-ţi cărţile după tine, dacă vrei, n-ai decât să citeşti pe plajă. Călătoria asta e exact ce ne trebuie amândurora. 

– Mă mut, mărturisi Lily aproape în şoaptă. 

– Ce faci? 

– Mă mut. 

– În alt apartament? Ai găsit ceva? Parcă aveai de gând să termini mai întâi anul universitar, dat fiind că nu ai cursuri decât de două ori pe săptămână, şi să cauţi apartament abia la vară. 

– Mă mut în Colorado. Andy se holbă la prietena ei, fără să mai poată articula nimic. Lily rupse o bucăţică minusculă din cornul ei cu scorţişoară, dar o lăsă pe farfurie. Rămaseră amândouă acolo fără să scoată o vorbă preţ de un minut, care lui Andy i se păru că a durat o oră. Într-un sfârşit, Lily trase adânc aer în piept. 

– Cred că am nevoie de o schimbare. Alcoolismul, accidentul, luna petrecută la clinica de reabilitare... Asociez atât de multe lucruri cu oraşul ăsta, atâtea lucruri neplăcute mi s-au întâmplat aici. Nu i-am spus încă nici bunicii. 

– Colorado? Andy ar fi avut multe întrebări să-i pună, dar era prea şocată să poată rosti mai mult. 

– Cei de la UC Boulder s-au declarat dispuşi să-mi transfere creditele şi să-mi plătească totul dacă predau la rândul meu un singur curs la pre-universitar pe semestru. Au aer curat acolo şi nişte cursuri interesante, în plus o grămadă de oameni care habar nu au de trecutul meu. Lily îşi ridică privirea din covor, iar ochii îi erau plini de lacrimi. 

– Dar tu nu vei fi acolo; ăsta e singurul lucru care mă întristează. O să îmi fie foarte dor de tine. Urmă o sesiune întreagă de plânsete. Fetele au hohotit, s-au îmbrăţişat şi s-au şters la nesfârşit de rimelul scurs pe obraji, incapabile să-şi închipuie cum va fi ca un continent întreg să le despartă. Andy se strădui să o încurajeze, să-i pună un milion de întrebări şi să asculte cu atenţie răspunsurile, dar nu se putea gândi decât la realitatea incontestabilă: peste doar câteva săptămâni va rămâne cu desăvârşire singură în New York City. Fără Alex. Fără Lily. Fără viaţă.

Da, iată așa o situație. Andrea se desparte între timp de iubitul ăla al ei, Alex, Lilu, cea mai bună prietenă a ei se mută în Colorado, colac pe deasupra și părinții ei divorțează.

Andrea, după ce a trimis-o dracului pe Miranda Pristley în prin centrul Parisului începuse să scrie la un blog. Între timp se împrietenește cu Emily Charlton, cea care fusese prim-asistentă a Mirandei Pristley de la Runway. Tot cele două erau și dușmance de moarte. Asta pînă în momentul în care se înscriu la un curs de gătit. Acolo sau împrietenit, chiar dacă inițial se evitau din priviri. Dar în final au fost nevoie să facă echipă, pentru că instructorul se apucă să citească lista ingredientelor pentru felul de mâncare pe care urmau să-l gătească, după care le puse pe cele două duşmance declarate să lucreze împreună ca „partenere de lucru în bucătărie – Emily trebuia să pregătească ingredientele, iar Andy să le prăjească. Ochii li se întâlniră pentru prima dată, apoi căutară cu repeziciune în altă parte. O singură privire fusese suficientă: Andy îşi dădu imediat seama că Emily era îngrozită la fel de tare ca ea. Emily și Andrea sau Andy, cum vreți voi, în timp ce pregăteau mîncarea au avut și o discuție referitor la plecarea lui Andy de la Runway.

– Te referi la felul în care te-ai fofilat să-mi iei locul în călătoria la Paris, deşi ăsta fusese visul meu de când mă ştiu şi deşi eu am muncit dintotdeauna neobosit, mult mai mult decât tine –, şi pe urmă ai avut tupeul să-ţi pui coada pe spinare şi să demisionezi fix în mijlocul călătoriei? Nu te-ai gândit o clipă la cât de prost dispusă o să fie Miranda sau cât o să dureze până reuşesc să angajez şi să instruiesc pe altcineva – aproape trei săptămâni, dacă vrei să ştii, ceea ce înseamnă că am fost singură cu gâtul în jug, zi şi noapte, la dispoziţia ei.

Din momentul în care au depănat amintiri, Andreea află că Emily fusese concediată de la Runway fără un motiv anume, merg la o cafea, se împrietenesc, fac schimb de informații care și unde lucrează, ca în final Emily să o laude pentru ceea ce face Andreea și să-i propună să pună bazele unei reviste de nunți, pe care o numesc The Plunge. Toate bune și frumoase pînă în momentul în care cei de la Elias-Clark le propun să le cumpere revista. 

Totodată vreau să vă spun că ambele sunt căsătorite, iar Emily fusese cea căreia îi făcuse cunoștință Andreei cu soțul său, Max. La scurt timp după căsătorie, Andreea află că e însărcinată și 7-8 luni mai tîrziu, naște o fetiță, Clementine.

Toate bune și frumoase pînă în momentul luării unei hotărîri referitor la vînzarea revistei The plunge trustului EliasClark. Andreea categoric nu vroia să vîndă ceea ce îi aparținea, ca în final să descoepră că soțul ei și Emily au decis respectiv semnat actele. Și asta nu e tot. Andreea se simte ofensată de ce descoperă și... demisonează, divorțează de Max și rupe orice legătură cu Emily. 

Deși Emily tot îi expedia sms-uri și email-uri să o țină la curent cu ce se mai întîmplă în viața ei. Tot Emily a fost cea care a informat-o pe Andreea că a fost concediată de Miranda, din nou. Personalul revistei The Plunge s-a descurcat care și cum poate. Deși o fată a ajuns să fie asistența Mirandei. 

Să nu credeți că fostul iubit al Andreei dispare complet din peisaj. Cei doi s-au mai întîlnit, ca în final, după divorțul Andreei să se întîlnească cică întîmplător și... să filtreze. Și să fie împreună. 

Iată așa. O cartea frumos scris. Cu evenimetne neașteptate deși recunosc că nu m-am așteptat la așa final. Nu cred că o semnătură pe la spate trebuia chiar așa să o supere pe Andreea. În fine! Lectură plăcută tuturor. 

Pdf-ul cărții îl descărcaţi din grupul de facebook, Colecţia CHIC, editura Polirom - impresii de lectură.
Lectură plăcută!

Sursa imaginii: ro.serialreaders.com

Ciuleandra de Liviu Rebreanu

Marea dimensiune a operei lui Rebreanu este tragicul

Al. Protopopescu

Iată că am recitit şi Ciuleandra lui Liviu Rebreanu. Nu ştiu de ce, dar în adolescenţă subiectul romanului mi-a plăcut mai mult decît acuma. Chiar dacă romanul trebuia citit pentru că era în programa şcolară la literatura română (deşi, acum am recitit cartea în interes de serviciu, pentru că vrem să facem o discuţie/dezbatere pe baza acestui roman, plus proiecţia filmului Ciuleandra.

E un roman psihologic, iar dansul ăsta, Ciuleandra, e foarte frumos şi foarte ritmat. Filmul nu l-am văzut încă dar dansul... pe net, da. Ciuleandra ca dans este de origine din Muntenia, este un dans dionisiac care începe lent și cumpătat, apoi ritmul creşte. Dansatorii sunt cuprinşi de frenezia dansului, sun captivaţi şi duşi pe ritmul muzicii.

După cum descrie Rebreanu acest joc, Ciuleandra porneşte ca o horă oarecare, foarte lent, foarte

cumpătat. Jucătorii se adună, se înşiră, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întîmplare, indiferent. Pe urmă, cînd se pare că oamenii s-au încins puţin, muzica prinde a se agita şi a se iuţi. Ritmul jocului accelerează, fireşte. Jucătorii, cuprinşi de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsuceşte şi tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cît se cuprind mai tare jucătorii, cu atît şi muzica se aţîţă, devine mai zvăpăiată, maisălbatică. Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schiţează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvîcniri de veselie. Apoi deodată, cu toţii, cu paşii săltaţi de spaimă, pornesc într-un vîrtej. Zidul viu, se avîntă cînd încoace, cînd încolo, lăutarii pişcă vehement strunele, însă înăsprind şi ascuţind sunetele cu cîte un chiot din gură, la care se încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă şi înghiţit de năvala ritmului... 

Foarte frumos e scris. Atît descrierea jocului, cît și ideea romanului în sine. Situația lui Puiu Faranga se dovedește a fi una stupidă, încît ajunge să înnebunească pînă la urmă ca să învețe acest joc, Ciuleandra. Obsesia lui față de cifra 13, de moarte soției sale Mădălina, faptul că doctorul îi cunoștea nevasta și tot așa. Este internat într-un ospiciu de tatăl său, Policrap Faranga, ex-ministru al justiției românești, din păcate Puiu Faranga ajunge întradevăd nebun.
Puiu Faranga, în discuție cu doctorul i se confesă că și-a ucis soția fără nici un motiv anume. Îi spunecă a făcut cunoștință cu ea la un joc numit Ciuleandra, într-un sat undeva în Argeș. Acolo el s-a îndrăgostit de ea. Tatăl său, sceptic la început, a aranjat ca fata să fie adusă la București, unde i s-a oferit o educație bună prin Elveția, Franța și Anglia. Revenind în țară, Mădălina era de nerecunoscut.
De asemena, în timp ce se afla în ospiciu, Puiu Faranga află întîmplător că doctorul era din același sat cu Madalina. De aici se întîmplă o adevărată epopee, Puiu afirmînd că și-a ucis soția din cauza lui, a doctorului, pentru că simțise că în inima Mădălinei era un alt barbat. Acesta fiind doctorul, care în urmă cu ceva timp, cînd ei o găsiseră pe Mădălina în satul cela din Argeș, era un simplu student, îndrăgostit de ea, și care visa că într-o bună zi, cînd va termina facultatea și va găsi o slujbă o va lua de soție și va avea împreună o familie. Dar, nu a fost să fie așa. Din păcate. Pentru nici unul.


Sursa: elefant.ro

Alchimistul de Paulo Coelho

Am recitit Alchimistul de Paulo Coelho. Deşi am citit toate cărţi lui, nu ştiu de ce, dar am simţit „nevoia”

să recitesc această carte. Nu ştiu cum alţii, dar eu cînd citesc a doua oară cărţile, înţeleg sensul cărţii altfel. Mai altfel, mai profund nu ştiu cum. Deşi sunt o duzină de cărţi citite şi recitite şi lista ar fi mare. Alchimistul, scrisă în 1988, este cea mai cunoscută carte a lui Paulo Coelho fiind cea de-a doua carte publicată. Impresiile referitor la această carte pot fi diverse. Deşi pe mine nu ma împresionat tare mult, deşi subiectul cărţii în general e interesant, totuşi, am găsit cîteva citate care m-au marcat şi conţin un adevăr foarte mare adevăr. E şi o carte psihologică, pentru că, conform unor păreri, iată ce putem afla despre o carte:

– E o carte care vorbește despre ce vorbesc cam toate cărțile. Despre neputința oamenilor de a-și alege propriul destin. Și se termină făcînd în așa fel încît toată lumea să creadă cea mai gogonată minciună din lume.

– Și care e cea mai mare minciună din lume?

– Păi, asta: într-o anume clipă din existență, pierdem controlul asupra vieții noastre care încearcă să fie guvernată de soartă. Asta-i cea mai gogonată minciună din lume.

Povestea din „Alchimistul” este centrată pe viaţa unui tânăr cioban andaluz, pe nume Santiago. Deşi tatăl lui îşi dorea ca el să devină preot, Santiago alege să fie cioban pentru că dorea să vadă lumea. În timp ce doarme sub un dud aflat în ruinele unei biserici spaniole, Santiago are un vis în care i se spune că dacă va călători în Egipt, va găsi o comoară ascunsă. Acest vis îl intrigă pentru că era pentru a doua oară când îl avea. În oraşul următor, el întâlneşte o ţigancă care îi spune să meargă în Egipt şi să caute comoara.

– De unde ești?

– Din mai multe locuri.

Totul este posibil și oamenii nu se tem să viseze și să dorească tot ce le-ar plăcea să facă în viață.

Există un limbaj care se află dincolo de cuvinte.

Pentru că ce-i place omului cel mai mult este frumusețea.

Cu prietenii pe care și-ii face omul nu trebuie să stea zi de zi. Cînd vezi aceleași fețemereu, cum i se întîmplă lui la Seminar, ajungi să-i consideri ca făcînd parte din viața ta. Și dacă fac parte din viața noastră, încep să vrea să ne-o schimbe. Dacă nu ești așa cum vor ei, se supără. Pentru că toți știu exact cum trebuie să trăim noi. Și niciodată n-au habar de cum să-și trăiască propriile lor vieți.

Cînd vrei ceva, tot Universul conspiră pentru ca tu să obţii ceea ce doreşti.

Deciziile erau abia începutul unui lucru. Cînd cineva lua o decizie, de fapt se cufunda într-un torent puternic ce-l ducea în locuri pe care nici nu le visase în momentul luării hotărîrii.

Și asta pentru că nu trăiesc nici în trecutul meu, nici în viitor. Nu am decît prezentul, și numai el mă interesează. Dacă vei putea rămîne mereu în prezent, vei fi un om fericit.

Era greu să nu te gîndeşti la ce a rămas în urmă.

– Ascultă-şi inima. Ea cunoaşte totul, pentru că a venit din Sufletul lumii şi într-o zi se va întoarce în el.

...

– De ce trebuie să ne ascultăm inima? întrebă flăcăul cînd se opriră în acea zi.

– Pentru că acolo unde este ea, acolo va şi comoara ta.

– Inima mea e agitată, spuse flăcăul. Visează, se emoţionează şi e îndrăgostită de o femeie din deşert. Îmi cere tot felul de lucruri şi nu mă lasă să dorm nopţi în şir cînd mă gîndesc la ea.

– Asta-i bine. Inima ta e vie. Ascultă în continuare tot ce are să-ţi spună.

E normal să-ţi fie frică sădau pentru un vis tot ce ai căpătat pînă acum.

Înşelăciunea este o lovitură neaşteptată. Dacă îţi cunoşti bine inima, niciodată nu va reuşi asta. Pentru că tu îi vei cunoaşte visele şi dorinţele şivei şti ce să faci cu ele. nimeni nu reuşeşte să fugă de propria inimă. De aceea e mai bine să asculţi ce spune. Pentru că niciodată să nu vină o lovitură pe care n-o aştepţi.

Frica de suferinţă este mai readecît suferinţa însăşi. Şi că nici o inimă nu a suferit cînd a plecat în căutarea viselor ei, pentru că în fiecare moment de căutare este un moment de întîlnire cu Dumnezeu şi cu Veşnicia.

Fiecare clipă decăutare este o clipă de regăsire.

Am descoperit pe drum lucruri pe care niciodată n-aş fi visat să le întîlnesc dacă n-aş fi avut curajul să încerc lucruri imposibile.

– De ce inimile nu spun oamenilor că trebuie să-şi urmeze visele?

– Pentru că, în cazul acesta, inima suferă cel mai mult. Iar inimilor nu le place să sufere.

Ochii dezvăluie puterea sufletului.

Un singur lucru face visele imposibile: frica de eşec.

– De aici încolo mergi singur, spuse alchimistul. Nu mai sunt decît trei ore pînă la Piramide.

– Mulţumesc, răspunse flăcăul. Domnia ta m-ai încăţat Limbajul Lumii.

– Eu ţi-am amintit numia ceeace ştiai deja.

Sursa imaginii: www.carti-online.com