Se afișează postările cu eticheta literatura japoneză. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta literatura japoneză. Afișați toate postările

joi, 13 aprilie 2017

Adevărata viaţă de gheişă de Mineko Iwasaki

E un roman scris în colaborare cu Rande Brown. Romanul a apărut la editura Humanitas din Bucureşti în anul 2009. 
Iar dacă eşti pasionat de cultura japoneză, esti obligat să citesti acest roman.
"Mulți afirmă, scrie cu modestie Mineco Iwasaki, că  am fost cea mai bună gheișă din generația mea;
  am fost cu siguranță gheișa care s-a bucurat de cel mai mare succes." Instruită de la vîrsta de cinci ani pentru această dificilă profesie, Mineko născută în 1949), a trăit printre alte geiko (femei ale artei) într-o okiya din faimosul karyukai Gion Kobu al Kyoto-ului și a practicat străvechile ritualuri nipone ale primirii oaspeților. Voluntară, perseverentă, iubind cu patimă dansul, a devenit una dintre cele mai prețuite gheișe din istoria profesiei, fiind considertă comoară națională, un titlu rezervat în Japonia doar marilor artiști. I-a avut ca oaspeți pe prințul Charles al Marii Britanii, președintele american Gerald Ford, secretarul de stat Henry Kissinger. 
La 29 de ani s-a retras, s-a măritat, a devenit mamă și azi duce o viață liniștită, dar împlinită într-o suburbie a Kyoto-ului. 
Mineko Iwasaki nu vrea să fie evocat acest episod, pe care-l socotește stînjenitor.

În roman o să aflați mulți termeni specific, care ar putea să vă deruteze un pic, dar cu un pic de concentrare... veți înțelege sensul. Sunt incluse cîteva poze color cu autoarea cărții și costumele de gheișă.
După cum afirma ea în roman, esențialul profesiei de gheișă este perfecțiunea, iar sarcina costumierulului este s-o asigure. Dacă ceva lipsește sau nu e la locul lui, sau nu e potrivit cu anotimupl, el este cel blamat în final.
Majoritatea costumierilor sunt bărbați, ei fiind singura excepției de la regula fără bărbați în apartamentele private din okiya. Sunt admiși și pînă la etajul doi, în camerele de îmbrăcat. Meseria de costumier cere multă pricepere și ani de zile pentru a fi deprinsă. Un bun costumier este esențial pentru succesul unei geiko. Echilibrul e fudnamental.

- Cum trebuie să privesc o operă de artă? l-am întrebat.
- Trebuie doar să vezi ceea ce vezi și simți ceea ce simț, a venit răspunsul lui onest și succint.
- Frumosul există numai în ochii celui care-l contemplă?
- Nu, Mineko, frumosul este universal. Există un principiu absolut în această lume, care stă la baza apariției și dispariției tuturor fenomenelor. Este ceea ce numim karma. 

- Chiar mai aveți îndoieli la peste nouăzeci de ani? l-am întrebat.
- De unele lucruri nu poți fi sigur niciodată, chiar dacă trăiești pînă la o sută de ani, mi-a răspuns. Asta arată că suntem oameni.

Sursa imaginii: Filme-Carti
   

joi, 22 decembrie 2016

Elefantul a dispărut de Haruki Murakami

Elefantul a dispărut iarăși e un volum de nuvele care a fost un adevărat salt. Conține 16 nuvele: Al doilea atac la brutărie, Comunicatul cangurilor, Somnul, Arderea hambarelor, Treburi de familie,
Oameni TV etc. Subiectul nuvelelor sunt: un cuplu de tineri căsătoriți suferă atacuri de bulimie care îi determină să jefuiască un McDonal's în mijlocul nopții, o tînără descoperă că un mic monstru verde care și-a găsit adăpost în curtea din spatele casei a făcut o pasiune devastatoare pentru ea, un bărbat vede cum elefantul său preferat se volatizează pur și simplu, insomnia unei femei și lipsa spiritului de observație a familiei în ceea ce o privește etc. Din toate nuvelele, Somnul a fost cea care mi-a pălcut cel mai mult.
Autorul relateaza viața unei familii din perspectiva femeii, care de 17 zile nu mai doarme și a ținut-o o lună întreagă. După cum afirma și ea „pur și simplu nu pot să dorm. Nu reușesc să închis un ochi. Făcînd abstracție de asta, totul e extrem de normal. Nu sunt deloc somnoroasă și am mintea perfect limpede. Ba chiar aș putea spune că e mai limpede decît de obicei. Corpul meu n-a suferit nici o schimbare. Am poftă de mîncare. Nu mă simp epuizată. Practic vorbind, n-am nici o problemă. Doar că nu pot să dorm, atît.
...
Împlinesc treizeci de ani. De-abia la vîrsta asta înțelegi că nu e sfîrșitul lumii dacă faci treizeci de ani. Nu pot să spun că trecerea anilor mă bucură, dar sunt și cîteva lucruri care se îmbunătățesc în timp. E daor o chestiune care ține de modul în care gîndești. Un lucru e clar însă, dacă o femeie de treizeci de ani își iubește corpul și speră să și-l mețină în formă, trebuie să depună un efort pe măsură. Am învățat asta de la mama. Pe vremuri mama era o femeie suplă și frumoasă, dar din păcate, acum nu mai e așa. Nu vreau să ajung ca ea.”

Referință critică:
Povestirile din Elefantul a dispărut se desfășoară în lumi paralele, nu foarte îndepărtate de a noastră, ci ascunse sub suprafața ei. Sunt povestiri pline de viață, disperate, superbe în neliniștea lor.”
The New York Times Book Review

Sursa imaginii: elefant.ro

sâmbătă, 19 noiembrie 2016

După cutremur de Haruki Murakami

Am citit o altă carte de scriitorul japonez Haruki Murakami, După cutremur. Volumul După
cutremur, include șase povestiri reunite  și oferă imaginea unui Murakami în plină formă. Toate povestirile sunt legate de cutremurul teribil care a avut loc în anul 1995 și a zguduit regiunea Kobe din Japonia.  Povestirile sunt intitulate: Un OZN aterizează în Kushiro, Peisaj cu fier de călcat, Toți copiii Domnului dansează, Thailanda, Broscanul salvează Tokya și Plăcintă cu miere.
Spiritul pătrunzător și poetic al scriitorului urmărește destinele unor oameni conduși în același timp de speranță și disperare. Povestirile descoperă cu abilitate violența ce mocnește sub prosperitatea aparentă a Japoniei moderne.
Nu prea mi-a plăcut cartea. Poate pentru că sunt nuvele și sari de la un gînd la altul. Ca fapt divers, fanii Haruki Murakami vor citi ori reciti această carte. Evident că fiecare e cu părerea lui în ceea ce privește o carte, dar asta e.

În timpul lecturii cărții, am găsit cîteva afirmații care mi-au plăcut:

Înțelegerea reciprocă este de foarte mare importanță/ Unii spun că înțelegerea nu este altceva decît totalul neînțelegerilor și mi se pare un punct de vedere foarte interesant.

După cum spunea Nietzsche, cea mai mare înțelepciune este să nu ai frică.

După cum scria Joseph Conrad, frică supremă este ceea ce pe care oamenii o au față de propria lor imaginație.

O prietenie adevărată nu înseamnă ca unul să dea și celălalt să primească mereu.

Să iubești un singur om toată viața și să-ți găsești prieteni buni sunt lucruri total diferite.

Referință critică

„Cititorul este împins într-o lume halucinantă, unde realitatea și fantasticul se împletesc, iar visul și coșmarul vieții de zi cu zi  sunt imposibil de separat.”
The New York Times

Sursa imaginii: danfintescu.ro

vineri, 5 iunie 2015

Pădurea norvegiană de Haruki Murakami

Am început să citesc opera lui Murakami, la recomandarea unei colege. Prima carte citită a fost Kafka pe malul mării. Interesantă.


Recent, am citit o altă carte, Pădurea norvegiană. Afirmația precum să nu judeci o carte după titlu e o bună recomandare. Mi-a plăcut foarte mult. Toru Watanabe, naratorul cărții, își amintește de anii studenției și de cele două relații care l-au marcat: cu Naoko, prietena lui din copilărie, frumoasă, dar instabilă, și cu Midori, sociabilă și plină de viață. Evenimentele descrise în carte, reflectă viața anilor '60 din Tokio, capitala Japoniei, elementele psihologice se fac prezente mai tot timpul, despre dragoste și mai ales moarte.
Pădurea norvegiană poate sta alături de celebrul roman al lui Scott Fitzgerald, Dincoace de Paradis.
Citind această carte, poți afla pshilogia japoneză, viața de studenție japoneză, și dacă intri în elementul cărții, parcă participi și tu la evenimentele ce au loc în Tokio, în vremea respectivă. 
Inițial, romanul poate lăsa o impresie nu prea bună, dar dacă intri în esență... vrei să citești romanul pînă la urmă, deja nu ai răbdare să vezi cu ce se termină șirul evenimentelor. Pădurea norvegiană are ca laitmotiv melodia Norwegian Wood a formației Beatles, care îl însoțește pe personajul principal, Toru Watanabe, pe tot parcursul rememorării unor evenimente dureroase petrecute cu optsprezece ani în urmă. Într-o altă postare de a mea voi face referință la romanul Kafka pe malul mării.

Melodia formației Beatles o ascultați accesînd linkul https://www.youtube.com/watch?v=kvTnX-KzmTY. Tot în acest context, vă mai recomand o părere referitor la această carte, http://exde601e.blogspot.com/2012/09/haruki-murakami-padurea-norvegiana.html

Au fost cîteva afirmații care mi-au plăcut și le-am dat mai jos:

Moartea nu se află la polul opus al vieții, ea face parte din viață.

Luptam din răsputeri să nu pun totul la inimă, să nu fiu prea serios.realizam vag faptul că a fi prea serios și a te apropia de adevăr sunt lucruri oarecum diferite, dar moartea era un adevăr foarte serios, indiferent din ce unghi o priveai.

Cînd am întîlnit, în sfîrșit, pe cineva care citise Marele Gatsby, ne-am împrietenit pe loc. Îl chema Nagasawa și era student la Facultatea de Drept din cadrul prestigioasei Tōdai. Era cu doi ani mai mare decît mine și locuia în același cămin, așa că ne știam din vedere. Într-o zi stăteam pe un scaun de la cantină, la soare, și citeam. Cel care se așezase lîngă mine m-a întrebat ce citesc.
– Marele Gatsby, am răspuns.
– Îți palce? m-a întrebat.
– Este a treia oară cînd îl citesc din scoarță în scoarță. Cu cît îl citesc mai mult, cu atît găsesc mai multe pasaje care mi se par interesante.
„Individul acesta zice că a citit Marele Gatsby de trei ori”, a spus el ca pentru sine. „Ei bine, va fi prietenul meu.” Și așa ne-am împrietenit. Asta se întîmpla în octombrie. 


Times Literary Supplement

Sursa iamginii: exde601e.blogspot.com