Se afișează postările cu eticheta psihologia relațiilor dintre sexe. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta psihologia relațiilor dintre sexe. Afișați toate postările

duminică, 11 decembrie 2016

Soţia tăcută de Susan Harrison

Susan Harrison a fost o scriitoare canadiană, care s-a făcut cunoscută sub numele A. S. A. Harison. A locuit la Toronto. A publicat romane de nonficţiune. Primul ei roman, Soţia tăcută a fost publicat în anul 2013 şi a fost primit cu mult entuziasm atît de critici, cît şi de marele public. La puţin timp de la apariţia romanul, Susan Harrison a murit de cancer, la vîrsta de 65 de ani.

Romanul îi are pe Jodi şi Todd ca personaje principale. E un cuplu şi autoare relatează povestea într-un
moment de cumpănă al relaţiei lor. Totul e în pericol, inclusiv viaţa prosperă pe care o duc în locuinţa lor din Chicago. Chiar dacă nu sunt căsătoriţi, sunt împreună de peste douăzeci de ani. El este un antreprenor bogat, iar ea, psihoterapeută. Romanul este un thriller psihologic despre căsnicie şi crimă, rutină şi nevoia de nou, despre disoluţia unei relaţii, relatat alternativ din perspectiva celor două personaje principale. E o carte şi psihologică.
O să citiţi evoluţia unei familii care, în aparenţă pare să nu le lipsească nimic. Au un serviciu bun, casă frumoasă. Dar, ceva intervine în relaţia lor şi se îndepărtează unul de altă. E o relatare a avenimentelor atît din perspectiva ei cît şi a lui. Puţine momente sunt descrise că le-ar face împreună. Această tăcere dintre cei doi, devine tăcere la propriu. În principiu, cei doi nu se apreciază reciproc. Todd se îndepărtează, şi lasă însărcinată fiica celui mai bun prieten, Natasha.
Nu prea mi-a plăcut romanul. Cam prea multe explicaţii şi prea multe detalii. Sau paote eu am citit romanul pe bucăţele şi asta m-a făcut să am o părere aşa, cam imparţială.

Recomand cîteva fragmente din carte:
S-­a făcut aproape ora de culcare când ea strânge masa  şi începe să spele vasele. El se oferă în treacăt s­o ajute, dar amândoi ştiu că e cel mai bine să lase gospodăria în seama ei şi să iasă la o plimbare cu câinele. Nu că ea ar fi exagerat de exigentă. Nu are standarde nerezonabile, dar dacă speli o tigaie de friptură, e de preferat să nu mai fie unsuroasă când termini şi nici nu e cazul să ştergi grăsimea cu prosopul de vase, pe care o să­l  foloseşti   pe  urmă  la  pahare.  E  o  chestiune  de  bun­simţ.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale. Îşi sfătuia clienţii să pretindă mai mult de la ei înşişi şi să se implice în asigurarea propriei lor stări de bine, iar ea le oferea încurajări şi un feedback pozitiv. În primul an de practică învăţase să fie răbdătoare şi să le permită celorlalţi să avanseze în ritmul lor propriu. Principalul ei atu era firea prietenoasă – îşi îndrăgea clienţii şi le acorda prezumţia de nevinovăţie, lucru care îi ajuta să se relaxeze. Ei o recomandau altora şi astfel portofoliul ei crescuse.

 Cei pe care îi acceptă după procesul de selecţie sunt în general persoane blocate, confuze sau nesigure pe sine, genul de oameni cărora le este greu să­şi dea seama ce vor şi să ia decizii pe baza a ceea ce se aşteaptă din partea lor sau a ceea ce cred ei că se aşteaptă din partea lor. Sunt duri cu ei înşişi – fiindcă au internalizat criticile unor părinţi insensibili – şi în acelaşi timp se comportă iresponsabil sau inadecvat.

Împăcarea şi liniştea mentală vin atunci când îi accepţi pe oameni aşa cum sunt ei şi când accentuezi părţile pozitive.

Trăsăturile fundamentale ale personalităţii se conturează la o vârstă tânără şi cu timpul devin imuabile. Majoritatea oamenilor învaţă prea puţin din experienţă, rareori gândindu­se să­şi ajusteze comportamentul,
consideră că problemele sunt cauzate de cei din jur şi continuă să facă ceea ce fac orice ar fi, la bine şi la rău. Un infidel rămâne un infidel aşa cum un optimist va rămâne totdeauna optimist. Optimistul e cel care, după   ce   a   fost   călcat   de   o   maşină   condusă   de   un   şofer   beat   şi   se pomeneşte cu ambele picioare rupte şi cu casa ipotecată ca să plătească spitalizarea, declară că „Am avut noroc. Puteam să fiu mort”. Pentru un optimist, o asemenea atitudine e firească. Pentru un infidel, firesc e să
ducă o viaţă dublă şi să mintă şi­n stânga, şi­n dreapta în acelaşi timp.

Soarele răsare, soarele apune şi între aceste două momente nu se întâmplă mai nimic.

Fiecare dintre noi trăieşte singur sinele său înghesuit, posedat de convingeri adânc înrădăcinate, dorinţe prosteşti şi contradicţii nesfârşite – şi fie că ne place sau nu, trebuie să le acceptăm   la   celălalt.   Vrei   ca bărbatul tău să fie bărbat, sau vrei să-­l transformi într­-un fătălău? Să nu-ţi închipui că le poţi avea pe ambele. Ea n­a făcut greşeala asta cu Todd. I­-a oferit spaţiu suficient, iar el n­a avut nicio nemulţumire în privinţa asta. Nu e vina ei.

Acceptarea este considerată un lucru bun – Dă­mi   înţelepciunea   să   accept   lucrurile   pe   care   nu
le   pot   schimba.

În această analogie, groapa de gunoi e inconştientul. Nu inconştientul colectiv,   ci   inconştientul   personal – inconştientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiece articol e inscripţionat cu numele tău şi ştampilat cu numărul tău, inconştientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neaşteptate – ca acela care s­a repezit la ea în ziua în care aştepta liftul după ce i­a povestit lui Gerard visul cu Darrell.

Sursa imaginii: elefant.ro


duminică, 15 mai 2016

Voi cum vă alegeți prietenii?

Voi ați avut vre-un moment în care ați înțeles că v-ați ales greșit prietenii? Și dacă nu sunt indiscretă... cum v-ați simțit? Și ce ați făcut?
E un pic aiurea. Și e așa nedrept nu știu cum. 
Dar, mă întreb în același timp și altceva: dacă ați citi undeva ce urmează mai jos... ce ați face? Și cum ați reacționa?

- Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost că mi-a distrus viața. Și că o s-o urăsc pentru asta cît o să
trăiesc. Cum e asta cînd nu te gîndești că ar putea muri?... După ce ai plecat tu, am sunat-o și am întrebat-o de ce ți-a spus. A zis că a fost un accident, dar nu am vrut s-o ascult. Am țipat la ea. I-am zis... i-am zis că e o scorpie geloasă; că o urăsc. Că ne-a distrus viețile. ... E primul om care a murit din cîți cunosc.

(N-am zis-o eu, dar am citit într-un roman și a fost un pic de inspirație pentru postarea asta.)

Voi ce ați face dacă vi s-ar zice așa ceva? Ajungi să nu mai vorbești niciodată cu o persoană anume. Și nu realizezi ce înseamnă „niciodată” decît cînd nu mai poți face ceva. Mai ales cînd e o ceartă cu cea mai bună prietenă a ta.
Simți absența persoanei respective, simți nevoia de comunicare, simți nevoia să discuți o problemă fără frica de a fi judecată. E o relație așa, mai specială și nu ai frică de nimic.
Nu pretind că nu ar fi o limită unde nu ai spune ceva anume, sau nu ai intra în detalii referitor la un subiect anume, pentru că, oricît de bine nu te-ai înțelege, oricum păstrezi limita.
Deși mi s-a întîmplat și alte situații, cam bizare, cînd am ajutat... și mi s-a întors spatele cînd avem eu nevoie de ajutor.

Așa că...


marți, 3 mai 2016

Echilibrul și singurătatea

De ce singură?
Pentru că e mai bine. Pentru că reușești să faci mai multe pentru tine. Pentru că nu te mai judecă nimeni pentru ceea ce faci. Pentru că nu mai rămîi dezamăgită în oameni, că ai prea multă încredere
în ei. Ajungi într-un moment al vieții tale în care oamenii nu mai sunt o prioritate, și nici o necesitate. La fel și prietenii. Ajungi într-un moment al vieții tale în care nu mai ai nevoie de prieteni. Pentru că te judecă pentru un fapt anume ori o vorbă spusă, la fel și o problemă spusă pentru că simțeai nevoia de un umăr pe care să plîngi. Primești tot felul de reproșuri de  genul ce e aici așa deosebit în asta? Cum vei face asta? De ce e așa și nu așa? Lucrurile care se întîmplă, se întîmplă pentru că așa se întîmplă. În funcție de circumstanțe. Că nu depinde totul numai de mine. Din păcate. Ori ți se reproșează că te ajută să te integrezi în mediu. De parcă eu tare mare nevoie aș avea de ajutor și de integrare. Unde să mă integrez? Că doar nu am nevoie. Dacă suntem colegi de serviciu sau mai știu eu ce - asta nu înseamnă că trebuie să fim prietene la cataramă. Dacă nu sunt de aceeași părere cu tine, asta nu înseamnă că trebuie să te superi pe mine. Ajung în situații în care ești obligat să-i dai dreptate, deși... nu are. Sau nu zice cine știe ce. Am observat că în față o persoană e lăudată, dar pe la spate... ironizată. De ce naiba aș avea nevoie de integritate și prieteni?
După anumite experiențe, am reușit să îmi găsesc un echilibru. M-au ajutat și lecturarea unor cărți de ordin psihologic. Dar și unele romane. pe care am ajuns să le citesc de cîteva ori. Și garantat că le voi mai citi. În singurătatea mea există un echilibru pe care mă bucur că mi se întîmplă și vreau să-l împărtășesc doar cu... mine.
Deși mai sunt momente cînd simți nevoia să vorbești cu cineva. Chiar dacă oricum te judecă pentru acțiunile tale. Și vorbele tale. Sau întoarce cuvîntul tău împotriva ta. Așa, de chestie. Ca să te irite și să te enerveze.

Dar tu? Cum îţi echilibrezi viaţa?

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Mie copil îmi trebuie, nu măritată. Dar de nevoie o să mă mărit

N-am zis-o eu. A zis-o altcineva.

Fapt pentru care am fost într-o stare de șoc, dacă pot spune așa, pentru cîteva zile.
Iată așa se mărită fetele la noi în Moldova. Unele cel puţin.
Tot așa gen de fete o să înceapă să se plîngă de viața grea de familie, vezi tu, e de greu. Și dificil. Și vai de mine ce soț rău am eu. Și îți dă ție sfaturi ce fel de soț să îți alegi.
Nu știu cît poate dura o astfel de căsnicie, dar...
E bine măcar că o să își facă... copil. Dacă tot se mărită. De nevoie.



Sursa imaginii: www.publika.md

joi, 17 septembrie 2015

Căsătoria: cînd, cum și cu cine o facem?

Se spune că familia este foarte importantă. Cică cariera nu te asteaptă acasă, banii nu-ți șterg lacrimile iar faima, nu te îmbrăţişează noaptea! Și cum mai era acolo că eu nu țin minte?
Cariera nu te așteaptă acasă, e și logic. Ea te așteaptă la serviciu. Dacă nu ai serviciu  nu ai bani. Dacă nu ai bani, nu ai pe ce-ți cumpăra produse alimentare, haine și pentru a te întreține. Banii cică nu aduc fericire, dar de ce subiectul banilor e o problemă în familii? Şi de ce multe familii ajung să divorţeze din cauza lor? Că eu idee n-am.
Așa că... hai să fim serioși. Fiecare din noi are o casă, chiar dacă în prezent tot mai mulți stau prin chirie sau cu părinții. Dar ce să-i faci? Soarta.
Deși din discuțiile mele cu moldovenii de ai noștri stabiliți în alte țări europene, ori care lucrează „la negru” mi-au zis precum că europenii nu se grăbesc la măritat și însurat. Ei își fac mai întîi o carieră, se maturizează, iar faptul că trăiesc... prin chirie ori în credite bancare, pentru ei asta nu e o problemă. Se căsătoresc după 30-35 de ani, fac vreo 2-3 copii și totul e bine și frumos.
La noi, în Republica Moldova dacă nu te căsătorești pînă la 30 de ani, dacă nu ai casă, ești blamat, și consideră precum că ar fi ceva în neregulă cu tine.

Care ar fi, totuși, vîrsta potrivită pentru a te căsători? De unde vine obligația de a te căsători pînă la 30 de ani? De ce ești privit/ă straniu dacă ai +30 de ani și nu ești căsătorit/ă?
Personal, privind în urmă, mă bucur că nu m-am măritat la 20-25 de ani. 
Cred că la vîrsta asta nu cred că ești pregătit moral (de ce nu și financiar) de a întemeia o familie. Plus la asta, ca să faci un copil, trebuie să fii tu însăți pregătit pentru așa ceva. Inclusiv financiar. După ce apare bebele - toată lumea se plînge că... „sunt cheltuieli mari”. Păi tu la asta nu te-ai gîndit deodată? 
Recent, două cunoștințe s-au căsătorit (la o vîrstă de +30 ani). Și cum rețelele de socializare sunt o sursă de informații, repede afli noutățile, iar comentariile nu întîrzie să apară. Cînd citești un comentariu de genul „în sfîrșit”... ai senzația că a venit sfîrșitul lumii. Ce înseamnă „în sfîrșit” te-ai căsătorit? Personal, mi se pare lipsă de educație să faci așa un comentariu. Nu înțeleg de ce se face așa mare problemă că precum că te căsătorești la 34-35 de ani. De ce e așa de grav în asta? „În sfîrșit!” Consider că cei care fac așa gen de comentarii au o minte cam încețoșată și sunt limitați în gîndire.
Mai ales că trăim în secolul XXI, și cînd așa un comentariu vine din partea unei persoane tinere, de 30-35 de ani. Aș înțelege un bătrîn de la țară, crescut și educat în spirit sovietic să facă așa un comentariu, dar nu tu? 
Sunt cupluri care se întîlnesc cîțiva ani și tot nu mai ajung să facă pasul cel mare, pentru că se dezamăgesc în persoana în cauză, afirmînd că „nu e persoana potrivită”. Ori mai rău  se întîlnesc 4-5 ani, se căsătoresc și după 2-3 ani de căsnicie divorțează, pentru că... „nu e persoana potrivită”, ori o sarcină nedorită a fost „organizatoare” mariajului între cei doi. Motive sunt multe. 
Inclusiv rata divorțurilor. În special a celor ce se căsătoresc la 20-25 ani.

Așa că... pînă a comenta pe cineva că uite, „în sfîrșit” te căsătorești, ai grijă de tine. Nu știi ce întorsătură poate lua viața ta. Dacă ai fi dește(a)pt(ă) nu vei face comentarii tembele.
Tindem să fim parte a Uniunii Europene, dar rămînem la mentalitatea sovietică. Păcat de noi.

Sursa imaginii: www.publika.md

joi, 20 august 2015

Vacanța lui Rachel de Marian Keyes

Nu e o vacanță obișnuită. Este, de fapt, o „vacanță” la o clinică de dezintoxicare. Este vorba despre Rachel Walsh, care, la cei 27 de ani, e internată de părinți la o clinica de dezintoxicare Cloisters.
Este o mare fană a distracțiilor și... drogurilor. Deși este din Dublin, locuiește în New York, într-un apartament închiriat cu cea mai bună prietenă a ei, Brigit, irlandeză și ea.
consumul de droguri este un rău necesar pentru Rachel, de multe ori mințea și fura de la prieteni și colegi pentru a putea să-și cumpere droguri. Permanent, mințea și șeful, pretinzînd că e bolnavă, deși în realitate, nu era chiar așa. Asta pînă într-o zi cînd a luat mai multe pastile, somnifere, pentru că nu putea adormi. 
Și de aici începe povestea. Brigit, văzînd flaconul de pastile lîngă pat și că Rachel nu se trezește, a sunat la spital. Iar cînd i s-a zis că e dependentă de droguri, a deranjat-o, pentru că după cum afirmase și ea, „era o fată din pătura de mijloc a societății, fusese educată la mănăstire, iar droguri nu luam decît în scop recreativ. Și, cu siguranță, oamenii dependenți de droguri erau mult mai slabi.” Poate așa și este. Dar chiar și așa, nu iei droguri în... scop recreativ. :)
A fost internată la o clinică de dezintoxicare, unde, Rachel credea că e o „fermă de sănătate” cu jacuzi, masaje, vedete.  Citise o „grămadă despre Cloisters și părea un loc minunat. Mă și vedeam petrecînd ore întregi înfășurată într-un prosop din alea mari. Visam la camere pline de abur, la o saună, la masaje, la tratamente cu iarbă de mare, la alge și alte chestii din astea. Mi-am jurat că o să mănînc o mulțime de fructe. Și o să beau găleți de apă. Cel puțin opt pahare pe zi. Ca să se ducă totul din mine, să mă purific. Ar fi fost bine să trăiesc o lună și ceva fără să beau nimic fără droguri.”
Dar pînă la urmă s-a dovedit o dezamăgire pentru ea. Acolo fusese internați oameni simpli: unii dependenți de alcool, alții dependenți de mîncare, alții de droguri ca și ea. Și toți au acceptat să fie internați la clinică doar ca să le facă pe plac cuiva.
Prima ei reacție cînd i-a văzut pe ceilalți alcoolici și dependenți de diverse alte substanțe a fost „bieții nenorociți”.
Dar, a acceptat situația în care s-a aflat și a tratat-o ca atare. S-a obișnuit cu regimul de la clinică, a făcut parte dintr-o echipă în care trebuia să facă micul dejun la toți, participa la ședințele de terapie și... a reușit pînă la urmă să facă față cerințelor. Ședințele de grup la care participa și Rachel au speriat-o la început. Deși ele făceau parte din tratamentul de recuperare a dependenților de droguri și chiar alcool. Josephine, era terapeutul. Deși era dură în ceea ce privește clientul, totuși, reușea să-l aducă pe drumul cel bun.
Autoare, Marian Keyes, reușește de minune să trateze problema drogurilor. E o carte ce conține mult adevăr. E o carte ce merită a fi citită. O recomand. Chiar dacă are aproape 700 de pagini. Nu o să vă plictisiți de ea.

Sursa imaginii: www.elefant.ro


joi, 4 iunie 2015

Cartea El e cu minciunea, ea vorbește într-una de Allan și Barbara Pease

Ne naștem goi, uzi și flămînzi. Pe urmă lucrurile încep să se înrăutățească.
Proverb chinezesc

Deși proverbul reflectă adevărul adevărat iată așa începe cartea El e cu minciunea, ea vorbește într-una. E o carte interesantă, pentru că autorii, soții Allan și Barbara Pease care au reunit 40 dintre cele mai frecvente întrebări primite de la cititori și public. Cartea este editată de Editura Curtea Veche, iar în anul 2012 a ajuns la cea de a treia ediție. În carte sunt oferite tot felul de soluții viabile în ceea ce privește comunicarea cu sexul opus. 

O femeie își faci griji în privința viitorului pînă își găsește un soț. Un bărbat nu își face 
niciodată griji în privința viitorului pînă cînd nu-și ia o soție. 

Autorii abordează 14 subiecte ce ține de psihologia relațiilor dintre femei și bărbați, cum gîndesc bărbații și femeile, chestii de comportament, dar și sfaturi. De exemplu, este un subiect ce face referință la șapte lucruri pe care le fac bărbații scoțîndu-le din sărite pe femei. O afirmație care mi-a plăcut „astăzi, circa 50% dintre femeile din lumea occidentală lucrează, indiferent dacă doresc sau nu acest lucru”. Deși cred că femeile lucrează de nevoie, pentru întreținere. 
Fiecare capitol include un set de întrebări parvenite la redacția celor doi autori, respectiv sunt oferite și niște soluții a îtrebării, a problemei. La fel, sunt incluse diferite studii de caz care scot la iveală anumite întrebări și situații de cuplu.
Cred că primul capitol, Cicăleala ar fi pe interesul și curiozitatea tuturor, pentru că acest termen este „folosit aproape de bărbați pentru a descrie femeile” deși majoritea femeilor „neagă faptul că i-ar cicăli pe bărbați”.
În cel de-al doilea capitol, Șapte lucruri pe care le fac bărbații, scoțîndu-le din sărite pe femei veți afla cele mai frecvente nelămurii pe care femeile le au în legătură cu bărbații. Care sunt ele - citiți cartea ;)

Tăcerea unui bărbat nu denotă că nu-și iubește partenera, ci faptul că are nevoie de liniște.

Ce se poate spune despre un bărbat bine îmbrăcat? Că soția lui știe să-i aleagă hainele.

Dar... pentru a judeca de ce un bărbat insistă să ofere soluții pentru orice fleac, trebuie să înțelegi cîteva lucruri despre felul despre cum le funcționează creierul.
E o carte utilă ce vă va ajută să înțelegeți psihologia masculină și feminină și de ce nu să vă îmbunătățiți relația de comunicare în cuplu.

Vă mai recomand o părere despre această carte, scrisă de Doina Sîrbu, ceea ce trebuie să faceți e să accesați linkul https://doinasirbu.wordpress.com/2011/07/22/el-e-cu-minciuna-ea-vorbeste-ntruna-allan-barbara-pease/

Sursa imaginii: www.elefant.ro

marți, 2 iunie 2015

Miss-ul moldovenesc și inteligența masculină

De cînd am un blog personal parcă altfel privesc deja cei ce au un blog personal, respectiv am devenit așa, mai curioasă și atentă la ce postează lumea. Nu neapărat pentru statistici, dar pentru subiectul în sine. Deși, unii scriu ceva dor de dragul postărilor. În fine.
Miss-ul moldovenesc e un subiect foarte interesant. Pentru unii. Asta luînd în considerare felul cum abordezi subiectul, organizarea, candidatele, jurizarea și tot așa mai departe. Cel mai interesant e criteriul în care cîștigă cine cîștigă. Citisem articole la temă cine a cîștigat dar mare atenție nu i-am acordat evenimentului respectiv.
Azi un blogger comentează modul în care a fost jurizat concursul și hai să zicem „meritele” după care fata a cîștigat. Cică a fost aleasă după „țâțe, cur și picioare lungi”. Bine că fata e dotată și are ceea ce are. Oare nu asta contează la un model, la o fată care participă la un astfel de concurs? Chiar dacă e siliconată, nu înțeleg care e problema lui Vitalie Cojocaru? Hai să ne uităm la frumusețea bărbaților!
Unde e? Oare cîți bărbați de la noi știu a se îngriji, a se spăla și a fi niște domni? În Moldova predomină bețivii, needucații și nespălații. Ca să vezi un bărbat ca lumea trebuie să-l cauți cu lumînarea ziua în amiaza mare. 
Mult contează și bunele maniere la un bărbat, ce educație a primit de la părinți, inclusiv limba pe care o vorbești. Nu mai cred în părinți cărora le spun fetelor sale că doar frumusețea contează și că bunele maniere nu ar conta. Probabil că autorul n-are femeie la casă, nici cu țîțe, nici cu cur, nici cu picioare lungi, de materie cenușie nu mai spun și deja e invidios că altele au ceea ce el nu are.
Tare bine ar fi dacă bărbații ar avea un pic de cultură, vocabular, igienă personală și tot așa mai departe. Cînd ești prin transportul public și stă lîngă tine un bărbat de la care pute, chiar pute a țigară și transpirație... mori. Pur și simplu mori. Dar altcineva ne vorbește despre inteligența feminină. Care inteligență dacă voi bărbații sunteți de cîteva ori mai proști decît femei. Mai uitați-vă în oglindă și analizați-vă.

sâmbătă, 12 iulie 2014

Cum ne alegem partenerul de viață

Trăim într-o lume a globalizării unde se tot vorbește despre poluarea mediului înconjurător, economie, resurse naturale, inovații la locul de muncă etc. Suntem ocupați cu acest serviciu iar în afara programului de lucru tot despre serviciu vorbim.

Chiar și dacă cineva deschide subiecte de discuție ce ține de ceva mai personal - obligatoriu trebuie să înceapă cu o întrebări ceva de genul - Ai cunoscut pe cineva? Dacă răspunsul este un „nu” se încep sfaturile senzaționale. Și cel mai important vin de la niște persoane care ele singure nu fac ori nu au făcut nimic în acest sens. Nu știu ce fete mai așteaptă prințul în ziua de azi. De parcă am trăi într-o lume a poveștilor cu Ilene Consînzene și Feți Frumoși călare pe cai albi...

Din păcate trăim o lume nebună, unde cheltuielile sunt net superioare salariilor pe care le avem și suntem obligați să privim cu înțelepciune tot ce se întîmplă în jurul nostru. Și cel mai important - de unde prinți!? (Din păcate în Republica Moldova nu avem o monarhie unde noi fetele să visăm să fim măritate cu prinții moștenitori dacă asta vreți să auziți).

Ce avem noi? Avem doar insipizi, inculți și nespălați. Asta în cea mai mare parte. Nici nu ai ce alege. Chiar și dacă ar fi să cunoști/găsești un tip așa, mai pe gustul tău - deja e „ocupat”, în sens că are prietenă ori este însurat. Dacă ai educație, ori cei șapte ani de acasă cum se spune în societatea nostră moldavă nu te implici.
Am fost surprinsă să aud precum că alege „un fotbalist - acum sunt la modă”. (Oare viața de familie este o modă????????)
Unii mai cred că „un bărbat trebuie spălat și educat”. Nu-mi imaginez cam cum ar veni asta să încep a educa un tip de 35-40 de ani bunele maniere, cum să mănînce, cum să se comporte în public, salutul, igiena personală etc., iar în final să mă căsătoresc cu el. La vîrsta asta cred că ar trebui să ai deja toate astea. Un copil trebuie educat cu toate astea. Și asta - de la o vîrsta fragedă.

O altă sugestie - „alegeți unul mai mic decît tine, îl educi cum vrei tu și o să fiți fericiți”. De unde știi tu că eu voi putea fi fericită cu un puradel de 20 de ani? Cam ce aș avea de vorbit și ce aș putea vedea la un băiat cu o vîrstă cuprinsă între 20-27 de ani? Aș înțelege ca o astfel de sugestie să vină din partea unei persoane care e căsătorită deja cu un de 20 de ani, dar așa... e măritată, de fapt cu unul cu vreo 10 ani mai mare. Chiar dacă „e băiat bun și de familie bună” cum mi s-a spus în cazul unuia de 27-28 ani, este, totuși un copil care încă nu i s-a uscat laptele la gură și ... Nu pun la îndoială seriozitatea lui și faptul că „aduce bani în casă” (tot din ceea ce mi s-a spus), dar nu am văzut în el persoana potrivită pentru mine. ȘI AR TREBUI SĂ ÎNȚELEGI - dacă nu mi-a plăcut, înseamnă cu nu mi-a plăcut și gata. Nu mai sunt un copil de 4-5 ani care poate fi manipulat cu faze de genul „dacă mănînci tot din farfurie, îți cumpăr păpușa pe care o vrei”. Am nevoie de un bărbat în viața mea, nu de un copilandru. În acest context, eram pe punctul de a-mi înjura prietene la greu (cu riscul de a se supăra pe mine și de a nu ne mai vorbi toată viața).
Dar, ... din moment ce soțul tău este mult mai mare decît tine - nu înțeleg de ce trebuie să-mi dai mie așa sfat?
Înțeleg că poate nu e ceea ce și-a dorit dar nu te bagi aiurea în viața personală a unei persoane, oricît de bine nu te-ai înțelege cu ea.
Cică eu aș fi o persoană „prea serioasă”. Dar cum trebuie să fiu? Am nevoie de un partener serios, nu de un cloun. Cică bărbatul ar trebui să mă iubească și să mă respecte mai mult decît eu pe el. Dragostea și respectul față de persoana iubită trebuie să fie în egală măsură. Asta doar dacă vrei să fii fericit/ă și să ai un mariaj reușit și fericit.
Nu intenționez să mă căsătoresc doar de dragul măritatului așa cum fac cea mai mare parte a fetelor. Se mărită orbește și imediat după oficializarea căsătoriilor îți rod urechile de ce soț au și vin cu sfaturi ce fel de soț să îți alegi (de parcă eu nu știu de ce fel de soț am nevoie!?). Din moment ce viața ta e de rahat și nu e un exemplu demn de urmat, ÎNCETEAZĂ, te rog, să-mi dai mie sfaturi ori să-mi faci reproșuri de tot felul. Nu cred că viața mea personală ar trebui să fie mai importantă pentru tine din moment ce viața ta lasă de dorit. Mai ales cînd ai o vîrstă și ai experiența vieții, ar trebui să înțelegi altfel lucrurile (aici mă refer la persoane de 35-40 ani. Poate și mai mult). Şi cel mai important e faptul că eu dacă nu m-am căsătorit la vîrsta pe care o am, asta nu înseamnă că nu doresc să am o familie. Problema e că nu am cunoscut persoana potrivită.


Nu știu cîte fete de la noi mai caută „prințul” cum le place unora să zică, dar de obicei cînd ai o vîrstă îți alegi partenerul în funcție de cum ești. Evident că fiecare din noi are un ideal de bărbat, dar alegi partenerul în funcție de intelect, educație, atitudine, aspect fizic plăcut, siguranță și seriozitate.


Că tot veni vorba, de obicei dacă tot alegi să te căsătorești - o faci pentru o viață, nu pentru maxim 5 ani. Personal am auzit un comentariu de genul „eu mă căsătoresc pentru a doua oară, iar X niciodată”, urmînd apoi hohote de rîs. 
După sugestiile, sfaturile și reacțiile prietenelor mele deja pun la îndoială noțiunea de „prieten”. O prietenă te înțelege, te susține și nu pune întrebări idioate cînd vine vorba de așa subiect, care, de fapt, poate fi unul dureros pentru tine.


Dragă lume, mai citiți cărți și educați-vă? Oare ne căsătorim pe maxim 5-6 ani că să îndeplinim planul cincinal al lui Stalin ori ne căsătorim o dată și bine? Răspunsul ar veni în funcție de moralitatea pe care o ai.