Se afișează postările cu eticheta psihologia umană. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta psihologia umană. Afișați toate postările

luni, 19 decembrie 2016

Cine m-a făcut femeie? de Cristian Andrei

„Tu, femeie, eşti o bijuterie, o cetate şi un mister. Eşti o bijuterie pentru că ai o sensibilitate aparte şi o
alcătuire deosebit de complexă. Cu toate că este atît de sensibil, corpul tău este rezistent ca o cetate. De ce eşti un mister? Pentru că nimeni nu ştie cum de ghiceşti atîtea lucruri şi unde găseşti atîta putere să lupţi cînd eşti disperată... Pentru că forma ta de femeie poate fi desenată cu mîinile în aer de către acela care te-a mîngîiat măcar odată” afirmă doctorul român în psihologei Cristian Andrei. Iată aşa o carte despre psihologia feminină, Cine m-a făcut femeie. 
Tu ai auzit de aşa o carte? Te-ai întrebat vreodată dacă „te mulţumeşte faptul că eşti femeie? Simţi feminitatea ta? Unde simţi asta şi cînd?” Dacă ţi-ai pus vreodată aceste întrebări, pai iată, trebuie să citeşti cartea. Dacă nu ţi-ai pus aceste întrebări - să ţi le pui. Şi, deja, o să afli răspunsul cititnd cartea. 
O să afli răspunsuri la cum arăţi, pornirti de femeie, mentorul femeii, oamenii din jur, naşterea copilului tău, influenţe morale, situaţii-limită etc. 
E o carte uşoară şi sinceră. Prezintă psihologia feminină un pic altfel şi aflăm lcururi de care nu ne-amdat seama. Poate.

Sursa iamginii: elefant.ro

duminică, 11 decembrie 2016

Soţia tăcută de Susan Harrison

Susan Harrison a fost o scriitoare canadiană, care s-a făcut cunoscută sub numele A. S. A. Harison. A locuit la Toronto. A publicat romane de nonficţiune. Primul ei roman, Soţia tăcută a fost publicat în anul 2013 şi a fost primit cu mult entuziasm atît de critici, cît şi de marele public. La puţin timp de la apariţia romanul, Susan Harrison a murit de cancer, la vîrsta de 65 de ani.

Romanul îi are pe Jodi şi Todd ca personaje principale. E un cuplu şi autoare relatează povestea într-un
moment de cumpănă al relaţiei lor. Totul e în pericol, inclusiv viaţa prosperă pe care o duc în locuinţa lor din Chicago. Chiar dacă nu sunt căsătoriţi, sunt împreună de peste douăzeci de ani. El este un antreprenor bogat, iar ea, psihoterapeută. Romanul este un thriller psihologic despre căsnicie şi crimă, rutină şi nevoia de nou, despre disoluţia unei relaţii, relatat alternativ din perspectiva celor două personaje principale. E o carte şi psihologică.
O să citiţi evoluţia unei familii care, în aparenţă pare să nu le lipsească nimic. Au un serviciu bun, casă frumoasă. Dar, ceva intervine în relaţia lor şi se îndepărtează unul de altă. E o relatare a avenimentelor atît din perspectiva ei cît şi a lui. Puţine momente sunt descrise că le-ar face împreună. Această tăcere dintre cei doi, devine tăcere la propriu. În principiu, cei doi nu se apreciază reciproc. Todd se îndepărtează, şi lasă însărcinată fiica celui mai bun prieten, Natasha.
Nu prea mi-a plăcut romanul. Cam prea multe explicaţii şi prea multe detalii. Sau paote eu am citit romanul pe bucăţele şi asta m-a făcut să am o părere aşa, cam imparţială.

Recomand cîteva fragmente din carte:
S-­a făcut aproape ora de culcare când ea strânge masa  şi începe să spele vasele. El se oferă în treacăt s­o ajute, dar amândoi ştiu că e cel mai bine să lase gospodăria în seama ei şi să iasă la o plimbare cu câinele. Nu că ea ar fi exagerat de exigentă. Nu are standarde nerezonabile, dar dacă speli o tigaie de friptură, e de preferat să nu mai fie unsuroasă când termini şi nici nu e cazul să ştergi grăsimea cu prosopul de vase, pe care o să­l  foloseşti   pe  urmă  la  pahare.  E  o  chestiune  de  bun­simţ.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale. Îşi sfătuia clienţii să pretindă mai mult de la ei înşişi şi să se implice în asigurarea propriei lor stări de bine, iar ea le oferea încurajări şi un feedback pozitiv. În primul an de practică învăţase să fie răbdătoare şi să le permită celorlalţi să avanseze în ritmul lor propriu. Principalul ei atu era firea prietenoasă – îşi îndrăgea clienţii şi le acorda prezumţia de nevinovăţie, lucru care îi ajuta să se relaxeze. Ei o recomandau altora şi astfel portofoliul ei crescuse.

 Cei pe care îi acceptă după procesul de selecţie sunt în general persoane blocate, confuze sau nesigure pe sine, genul de oameni cărora le este greu să­şi dea seama ce vor şi să ia decizii pe baza a ceea ce se aşteaptă din partea lor sau a ceea ce cred ei că se aşteaptă din partea lor. Sunt duri cu ei înşişi – fiindcă au internalizat criticile unor părinţi insensibili – şi în acelaşi timp se comportă iresponsabil sau inadecvat.

Împăcarea şi liniştea mentală vin atunci când îi accepţi pe oameni aşa cum sunt ei şi când accentuezi părţile pozitive.

Trăsăturile fundamentale ale personalităţii se conturează la o vârstă tânără şi cu timpul devin imuabile. Majoritatea oamenilor învaţă prea puţin din experienţă, rareori gândindu­se să­şi ajusteze comportamentul,
consideră că problemele sunt cauzate de cei din jur şi continuă să facă ceea ce fac orice ar fi, la bine şi la rău. Un infidel rămâne un infidel aşa cum un optimist va rămâne totdeauna optimist. Optimistul e cel care, după   ce   a   fost   călcat   de   o   maşină   condusă   de   un   şofer   beat   şi   se pomeneşte cu ambele picioare rupte şi cu casa ipotecată ca să plătească spitalizarea, declară că „Am avut noroc. Puteam să fiu mort”. Pentru un optimist, o asemenea atitudine e firească. Pentru un infidel, firesc e să
ducă o viaţă dublă şi să mintă şi­n stânga, şi­n dreapta în acelaşi timp.

Soarele răsare, soarele apune şi între aceste două momente nu se întâmplă mai nimic.

Fiecare dintre noi trăieşte singur sinele său înghesuit, posedat de convingeri adânc înrădăcinate, dorinţe prosteşti şi contradicţii nesfârşite – şi fie că ne place sau nu, trebuie să le acceptăm   la   celălalt.   Vrei   ca bărbatul tău să fie bărbat, sau vrei să-­l transformi într­-un fătălău? Să nu-ţi închipui că le poţi avea pe ambele. Ea n­a făcut greşeala asta cu Todd. I­-a oferit spaţiu suficient, iar el n­a avut nicio nemulţumire în privinţa asta. Nu e vina ei.

Acceptarea este considerată un lucru bun – Dă­mi   înţelepciunea   să   accept   lucrurile   pe   care   nu
le   pot   schimba.

În această analogie, groapa de gunoi e inconştientul. Nu inconştientul colectiv,   ci   inconştientul   personal – inconştientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiece articol e inscripţionat cu numele tău şi ştampilat cu numărul tău, inconştientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neaşteptate – ca acela care s­a repezit la ea în ziua în care aştepta liftul după ce i­a povestit lui Gerard visul cu Darrell.

Sursa imaginii: elefant.ro


joi, 27 octombrie 2016

De ce nu scrii?

Tot aud aşa o întrebare, prostească aş zice „De ce nu scrii?” Dar chiar aşa, de ce? De ce oare nu-ţi scriu?
Scrie tu şi o să îţi scriu şi eu la rîndul meu. De ce numai eu trebuie să încep prima o conversaţie?
Chiar crezi că nu am ce face şi aş fi plătită pentru asta ca să îţi scriu ţie? Păi, vezi bine că nu mai este chiar aşa. Am obosit numai eu să încep o conversaţie, de parcă doar mie mi-ar trebui să discut cu tine, de parcă numai tu îmi eşti prietenă, de parcă numai eu m-aş simţi obligată să fiu prietenă cu tine, dar invers nu. Păi, iată dragii mei, nu mai stau lucrurile chiar aşa cum credeţi voi.
Dacă te consideri prieten/ă cu mine, demonstrează pînă la urmă că eşti prieten cu adevărat. Demonstrează prin fapte concrete şi reale. Sună-mă şi întreabă ce mai fac? Scrie şi întreabă ce mai fac şi cum îmi mai merg treburile, dacă-s bine, sănătoasă? Că doar aşa fac prietenii. Se sun şi îşi scriu reciproc, nu? Relaţia asta de prietenie dintre două persoane trebuie să vină din ambele părţi, nu doar dintr-o parte. Adică, eu nu înţeleg de ce numai eu trebuie să îţi scriu şi să fie prietenă cu tine? Bine, eu pot fi prietenă cu tine, dar întrebarea mea e următoare: oare tu îmi eşti prieten?  Asta în contexul în care mă întrebi de ce nu îţi scriu? Dacă răspunsul tău este da, păi demonstrează că îmi eşti prieten, prin vorbe şi fapte concrete şi reale. Să afirmi că apreciezi o persoană nu ştiu în ce măsură înseamnă asta că eşti prieten, pentru că, demonstrezi asta. Sau tu eşti prieten cu mine doar cînd ai nevoie de mine şi ajutorul meu?
Eu om obosit să scriu doar eu, de parcă numai mie îmi trebuie discuţiile astea şi prietenia ta. Staţi liniştiţi, tot ok! Sunt mare, am creier în cap şi mă descurc şi singură dacă e ceva. Chiar dacă am apelat la ajutorul unor „prieteni”, m-au refuzat motivînd că „nu pot”, „nu am”, „sunt ocupat”, se vedea pe el/ea că poate să mă ajute, dar nu vrea să ajute. Dragii mei, cînd cunoşti un om, se simte cînd spui minciună. Şi dacă spui o minciună, spune-o pînă la urmă, în aşa fel, încît şi tu să crezi ceea ce spui. Se vede şi simte cînd omul minte. Aşa că, lăsaţi-o baltă. Plus la asta, am luat deja exemplu de la voi. Şi cel mai important - s-a terminat cu relaţia de prietenie dintre mine şi multă lume. Eu înțeleg că v-am deprins numai eu să vă scriu și să vă sun, dar gata, s-a dus trenul din gară.
În final, vă rog şi insist chiar: nu vă mai supăraţi pe mine şi cel mai important, nu-mi mai reproşaţi de ce nu vă scriu? Nu vă scriu pentru că mi-am schimbat părerea despre oameni, despre prietenii. Apreciez oamenii care mă respectă, mă sună şi îmi scriu. 
Aşa că, toate bune şi frumoase! În viaţă primeşti ceea ce oferi. Aveţi grijă ce oferiţi! Un om dacă pleacă, pleacă pentru totdeauna.

Sursa imaginii:Citate alese

sâmbătă, 10 septembrie 2016

Gesturile care îi trădează pe politicieni de Joseph Messinger

Tuturor mincinoșilor le crește nasul, cu excepția politicienilor.

Am văzut întîmplător cartea asta pe raftul bibliotecii și am decis să o citesc. Se citește ușor. E vorba de cartea Gesturile care îi trădează pe politicieni scrisă de psihologul francez Joseph Messinger. 
informații utile. Fapt pentru care vă recomand cartea
Interesul pentru comunicarea gestuală, cel puțin din partea publicului larg, și aceasta este o carte care se leagă în special de gesturile care trădează, cele care „spun altceva” decît spun cuvintele. Astfel, Joseph Messinger, în lcurarea de față, Gesturile care îi trădează pe politicieni, analizează relația dintre gesturile care „îi trădează”, în particular, pe fostul și pe actualul președinte al Franței, Nicolas Sarkozy și François Hollande, și profilul temperamental-psihologic al acestora. DAcă vreți să știți ce gîndesc oamenii politici și mai ales cînd spun minciuni, studiați-le gesturile și posturile, cu precădere trei din ele: cum își încrucișează degetele, cum își încrucișează degetele, la ce ureche țin telefonul atunci cînd vorbesc. Aflați care sunt profilurile gestuale  Cartezian, Challenger, Creativ, Idealist, Narcisist, Relațional, Senzitiv și Tribal  și învățați să vă recunoașteți propriul profil!

În contextul alegerilor prezidențiale din 30 octombrie 2016 din Republica Moldova, cartea aceasta ne va ajuta să-i „citim” pe concurenții electoriali înscriși în cursa electorală. :) Așa că... spor la citit. Și învățat semne gestuale. 

Sursa imaginii: elefant.ro

duminică, 15 mai 2016

Voi cum vă alegeți prietenii?

Voi ați avut vre-un moment în care ați înțeles că v-ați ales greșit prietenii? Și dacă nu sunt indiscretă... cum v-ați simțit? Și ce ați făcut?
E un pic aiurea. Și e așa nedrept nu știu cum. 
Dar, mă întreb în același timp și altceva: dacă ați citi undeva ce urmează mai jos... ce ați face? Și cum ați reacționa?

- Ultimul lucru pe care i l-am spus a fost că mi-a distrus viața. Și că o s-o urăsc pentru asta cît o să
trăiesc. Cum e asta cînd nu te gîndești că ar putea muri?... După ce ai plecat tu, am sunat-o și am întrebat-o de ce ți-a spus. A zis că a fost un accident, dar nu am vrut s-o ascult. Am țipat la ea. I-am zis... i-am zis că e o scorpie geloasă; că o urăsc. Că ne-a distrus viețile. ... E primul om care a murit din cîți cunosc.

(N-am zis-o eu, dar am citit într-un roman și a fost un pic de inspirație pentru postarea asta.)

Voi ce ați face dacă vi s-ar zice așa ceva? Ajungi să nu mai vorbești niciodată cu o persoană anume. Și nu realizezi ce înseamnă „niciodată” decît cînd nu mai poți face ceva. Mai ales cînd e o ceartă cu cea mai bună prietenă a ta.
Simți absența persoanei respective, simți nevoia de comunicare, simți nevoia să discuți o problemă fără frica de a fi judecată. E o relație așa, mai specială și nu ai frică de nimic.
Nu pretind că nu ar fi o limită unde nu ai spune ceva anume, sau nu ai intra în detalii referitor la un subiect anume, pentru că, oricît de bine nu te-ai înțelege, oricum păstrezi limita.
Deși mi s-a întîmplat și alte situații, cam bizare, cînd am ajutat... și mi s-a întors spatele cînd avem eu nevoie de ajutor.

Așa că...


sâmbătă, 14 mai 2016

Lucruri pe care le-am învățat pînă acum

Anii trec și odată cu ei, ne trecem și noi. Ce am învățat pînă acuma?
1. Nu mai am nevoie de prieteni. Oamenii pot fi falși (nu pretind că eu sunt ideală).
2. Oamenii se uită suspect la tine cînd le propui ceva.
3. Oamenii îți reproșează atunci cînd le propui ceva.
4. Am învățat să am mai multă încredere în mine.
5. Am învățat să îmi rezolv singură problemele ca să nu aud reproșuri că... aș fi prea bogată și nu n-am ce face cu banii. Și nu doar cu banii (de parcă banii ar rezolva toate probleme din lume. Poate și rezolvă, dar nu întotdeauna).
6. Am învățat să zic NU.
7. Am mai mult timp pentru mine.
8. Sunt mai liniștită.
9. Sunt mai calmă.
10. Și alte lucruri.



marți, 3 mai 2016

Echilibrul și singurătatea

De ce singură?
Pentru că e mai bine. Pentru că reușești să faci mai multe pentru tine. Pentru că nu te mai judecă nimeni pentru ceea ce faci. Pentru că nu mai rămîi dezamăgită în oameni, că ai prea multă încredere
în ei. Ajungi într-un moment al vieții tale în care oamenii nu mai sunt o prioritate, și nici o necesitate. La fel și prietenii. Ajungi într-un moment al vieții tale în care nu mai ai nevoie de prieteni. Pentru că te judecă pentru un fapt anume ori o vorbă spusă, la fel și o problemă spusă pentru că simțeai nevoia de un umăr pe care să plîngi. Primești tot felul de reproșuri de  genul ce e aici așa deosebit în asta? Cum vei face asta? De ce e așa și nu așa? Lucrurile care se întîmplă, se întîmplă pentru că așa se întîmplă. În funcție de circumstanțe. Că nu depinde totul numai de mine. Din păcate. Ori ți se reproșează că te ajută să te integrezi în mediu. De parcă eu tare mare nevoie aș avea de ajutor și de integrare. Unde să mă integrez? Că doar nu am nevoie. Dacă suntem colegi de serviciu sau mai știu eu ce - asta nu înseamnă că trebuie să fim prietene la cataramă. Dacă nu sunt de aceeași părere cu tine, asta nu înseamnă că trebuie să te superi pe mine. Ajung în situații în care ești obligat să-i dai dreptate, deși... nu are. Sau nu zice cine știe ce. Am observat că în față o persoană e lăudată, dar pe la spate... ironizată. De ce naiba aș avea nevoie de integritate și prieteni?
După anumite experiențe, am reușit să îmi găsesc un echilibru. M-au ajutat și lecturarea unor cărți de ordin psihologic. Dar și unele romane. pe care am ajuns să le citesc de cîteva ori. Și garantat că le voi mai citi. În singurătatea mea există un echilibru pe care mă bucur că mi se întîmplă și vreau să-l împărtășesc doar cu... mine.
Deși mai sunt momente cînd simți nevoia să vorbești cu cineva. Chiar dacă oricum te judecă pentru acțiunile tale. Și vorbele tale. Sau întoarce cuvîntul tău împotriva ta. Așa, de chestie. Ca să te irite și să te enerveze.

Dar tu? Cum îţi echilibrezi viaţa?

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Mie copil îmi trebuie, nu măritată. Dar de nevoie o să mă mărit

N-am zis-o eu. A zis-o altcineva.

Fapt pentru care am fost într-o stare de șoc, dacă pot spune așa, pentru cîteva zile.
Iată așa se mărită fetele la noi în Moldova. Unele cel puţin.
Tot așa gen de fete o să înceapă să se plîngă de viața grea de familie, vezi tu, e de greu. Și dificil. Și vai de mine ce soț rău am eu. Și îți dă ție sfaturi ce fel de soț să îți alegi.
Nu știu cît poate dura o astfel de căsnicie, dar...
E bine măcar că o să își facă... copil. Dacă tot se mărită. De nevoie.



Sursa imaginii: www.publika.md

joi, 17 septembrie 2015

Căsătoria: cînd, cum și cu cine o facem?

Se spune că familia este foarte importantă. Cică cariera nu te asteaptă acasă, banii nu-ți șterg lacrimile iar faima, nu te îmbrăţişează noaptea! Și cum mai era acolo că eu nu țin minte?
Cariera nu te așteaptă acasă, e și logic. Ea te așteaptă la serviciu. Dacă nu ai serviciu  nu ai bani. Dacă nu ai bani, nu ai pe ce-ți cumpăra produse alimentare, haine și pentru a te întreține. Banii cică nu aduc fericire, dar de ce subiectul banilor e o problemă în familii? Şi de ce multe familii ajung să divorţeze din cauza lor? Că eu idee n-am.
Așa că... hai să fim serioși. Fiecare din noi are o casă, chiar dacă în prezent tot mai mulți stau prin chirie sau cu părinții. Dar ce să-i faci? Soarta.
Deși din discuțiile mele cu moldovenii de ai noștri stabiliți în alte țări europene, ori care lucrează „la negru” mi-au zis precum că europenii nu se grăbesc la măritat și însurat. Ei își fac mai întîi o carieră, se maturizează, iar faptul că trăiesc... prin chirie ori în credite bancare, pentru ei asta nu e o problemă. Se căsătoresc după 30-35 de ani, fac vreo 2-3 copii și totul e bine și frumos.
La noi, în Republica Moldova dacă nu te căsătorești pînă la 30 de ani, dacă nu ai casă, ești blamat, și consideră precum că ar fi ceva în neregulă cu tine.

Care ar fi, totuși, vîrsta potrivită pentru a te căsători? De unde vine obligația de a te căsători pînă la 30 de ani? De ce ești privit/ă straniu dacă ai +30 de ani și nu ești căsătorit/ă?
Personal, privind în urmă, mă bucur că nu m-am măritat la 20-25 de ani. 
Cred că la vîrsta asta nu cred că ești pregătit moral (de ce nu și financiar) de a întemeia o familie. Plus la asta, ca să faci un copil, trebuie să fii tu însăți pregătit pentru așa ceva. Inclusiv financiar. După ce apare bebele - toată lumea se plînge că... „sunt cheltuieli mari”. Păi tu la asta nu te-ai gîndit deodată? 
Recent, două cunoștințe s-au căsătorit (la o vîrstă de +30 ani). Și cum rețelele de socializare sunt o sursă de informații, repede afli noutățile, iar comentariile nu întîrzie să apară. Cînd citești un comentariu de genul „în sfîrșit”... ai senzația că a venit sfîrșitul lumii. Ce înseamnă „în sfîrșit” te-ai căsătorit? Personal, mi se pare lipsă de educație să faci așa un comentariu. Nu înțeleg de ce se face așa mare problemă că precum că te căsătorești la 34-35 de ani. De ce e așa de grav în asta? „În sfîrșit!” Consider că cei care fac așa gen de comentarii au o minte cam încețoșată și sunt limitați în gîndire.
Mai ales că trăim în secolul XXI, și cînd așa un comentariu vine din partea unei persoane tinere, de 30-35 de ani. Aș înțelege un bătrîn de la țară, crescut și educat în spirit sovietic să facă așa un comentariu, dar nu tu? 
Sunt cupluri care se întîlnesc cîțiva ani și tot nu mai ajung să facă pasul cel mare, pentru că se dezamăgesc în persoana în cauză, afirmînd că „nu e persoana potrivită”. Ori mai rău  se întîlnesc 4-5 ani, se căsătoresc și după 2-3 ani de căsnicie divorțează, pentru că... „nu e persoana potrivită”, ori o sarcină nedorită a fost „organizatoare” mariajului între cei doi. Motive sunt multe. 
Inclusiv rata divorțurilor. În special a celor ce se căsătoresc la 20-25 ani.

Așa că... pînă a comenta pe cineva că uite, „în sfîrșit” te căsătorești, ai grijă de tine. Nu știi ce întorsătură poate lua viața ta. Dacă ai fi dește(a)pt(ă) nu vei face comentarii tembele.
Tindem să fim parte a Uniunii Europene, dar rămînem la mentalitatea sovietică. Păcat de noi.

Sursa imaginii: www.publika.md

miercuri, 16 septembrie 2015

Sfaturi și lucruri pe care nu vreau să le aud

Lumea îmi tot felul de sfaturi pe care nu vreau să le aud. De ce? Pentru că știu și eu ce am de făcut, ce să cumpăr, ce alegeri să fac și tot așa mai departe. 

  • Faptul că tu ai făcut ceva și eu nu, asta nu înseamnă că nu știu ce am de făcut.
  • Dacă eu nu am făcut ceva anume în comparație cu tine, asta nu înseamnă că nu gîndesc. 
  • Dacă nu îmi place un fel de mîncare, asta nu înseamnă că sunt alintată la mîncare.
  • Dacă nu vreau să vorbesc cu tine la o anumită temă, asta nu înseamnă că sunt secretoasă.
  • Dacă am lăsat impresia că m-am supărat, asta nu înseamnă că m-am supărat pe tine. Chiar și dacă m-am supărat, înseamnă că mi-ai dat motive de supărare. Chiar și dacă m-am supărat  îmi va trece.
  • Dacă nu m-am măritat odată cu tine la 20-25 de ani cu un prost și un bețiv asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu mine. Eu decid cînd și cu cine să mă căsătoresc, nu tu. Să înțeleg că tu de asta ai divorțat ori ai probleme în familie, de bine ce te-ai măritat, da?
  • Dacă nu știi unde îți este capul, e problema ta. Nu mă compara cu tine.
  • Dacă nu știi ce vrei de la viață, asta nu înseamnă că nu știu nici eu ce vreau de la viață.
  • Dacă am pretenții, e problema mea. Fiecare cu pretențiile lui. Deși nu sunt mai pretențioasă și nici mai puțin pretențioasă decît tine. Poate din cauza asta ai eșuat, pentru că nu ai pretenții.
  • Dacă nu îți place ceva la mine  zi-mi direct în față, nu pe la spate. Dacă alegi să mă bîrfești, ai grijă să nu ajungă la urechile mele ce ai spus. Deși asta mai devreme sau mai tîrziu oricum se va auzi. Și multe lucruri spuse le-am auzit, totuși
  • Înainte de a-mi da vre-un sfat, gîndește-te dacă viața ta e perfectă. Dacă tu ai dat-o în bară, asta nu înseamnă că și eu voi face la fel.
  • Faptul că îmi dai sfaturi, asta nu înseamnă că îmi dai un sfat bun cu adevărat.

E viața mea și fac ce vreau cu ea.
Fiecare om e individual în felul său și înainte de a-ți permite să-mi dai sfaturi ce să fac și cum să fac, uită-te la tine ce viață ai, respectiv dacă ești un exemplu demn de a fi urmat.

Sursa imaginii: groups.yahoo.com

joi, 20 august 2015

Vacanța lui Rachel de Marian Keyes

Nu e o vacanță obișnuită. Este, de fapt, o „vacanță” la o clinică de dezintoxicare. Este vorba despre Rachel Walsh, care, la cei 27 de ani, e internată de părinți la o clinica de dezintoxicare Cloisters.
Este o mare fană a distracțiilor și... drogurilor. Deși este din Dublin, locuiește în New York, într-un apartament închiriat cu cea mai bună prietenă a ei, Brigit, irlandeză și ea.
consumul de droguri este un rău necesar pentru Rachel, de multe ori mințea și fura de la prieteni și colegi pentru a putea să-și cumpere droguri. Permanent, mințea și șeful, pretinzînd că e bolnavă, deși în realitate, nu era chiar așa. Asta pînă într-o zi cînd a luat mai multe pastile, somnifere, pentru că nu putea adormi. 
Și de aici începe povestea. Brigit, văzînd flaconul de pastile lîngă pat și că Rachel nu se trezește, a sunat la spital. Iar cînd i s-a zis că e dependentă de droguri, a deranjat-o, pentru că după cum afirmase și ea, „era o fată din pătura de mijloc a societății, fusese educată la mănăstire, iar droguri nu luam decît în scop recreativ. Și, cu siguranță, oamenii dependenți de droguri erau mult mai slabi.” Poate așa și este. Dar chiar și așa, nu iei droguri în... scop recreativ. :)
A fost internată la o clinică de dezintoxicare, unde, Rachel credea că e o „fermă de sănătate” cu jacuzi, masaje, vedete.  Citise o „grămadă despre Cloisters și părea un loc minunat. Mă și vedeam petrecînd ore întregi înfășurată într-un prosop din alea mari. Visam la camere pline de abur, la o saună, la masaje, la tratamente cu iarbă de mare, la alge și alte chestii din astea. Mi-am jurat că o să mănînc o mulțime de fructe. Și o să beau găleți de apă. Cel puțin opt pahare pe zi. Ca să se ducă totul din mine, să mă purific. Ar fi fost bine să trăiesc o lună și ceva fără să beau nimic fără droguri.”
Dar pînă la urmă s-a dovedit o dezamăgire pentru ea. Acolo fusese internați oameni simpli: unii dependenți de alcool, alții dependenți de mîncare, alții de droguri ca și ea. Și toți au acceptat să fie internați la clinică doar ca să le facă pe plac cuiva.
Prima ei reacție cînd i-a văzut pe ceilalți alcoolici și dependenți de diverse alte substanțe a fost „bieții nenorociți”.
Dar, a acceptat situația în care s-a aflat și a tratat-o ca atare. S-a obișnuit cu regimul de la clinică, a făcut parte dintr-o echipă în care trebuia să facă micul dejun la toți, participa la ședințele de terapie și... a reușit pînă la urmă să facă față cerințelor. Ședințele de grup la care participa și Rachel au speriat-o la început. Deși ele făceau parte din tratamentul de recuperare a dependenților de droguri și chiar alcool. Josephine, era terapeutul. Deși era dură în ceea ce privește clientul, totuși, reușea să-l aducă pe drumul cel bun.
Autoare, Marian Keyes, reușește de minune să trateze problema drogurilor. E o carte ce conține mult adevăr. E o carte ce merită a fi citită. O recomand. Chiar dacă are aproape 700 de pagini. Nu o să vă plictisiți de ea.

Sursa imaginii: www.elefant.ro


vineri, 24 iulie 2015

Liniștea dinaintea furtunii sau dramele unora

Gîndirea pozitivă are beneficii asupra deciziilor pe care le vom face sau, mă rog, ne-ar ajuta să trăim bine, sau... relativ bine. Mă rog, nu că aș fi eu acuma mare psiholog, dar după anumite experiențe trăite aș zice că modul cum privim o anumită problemă ne ajută să o soluționăm. 
Citisem undeva că problema nu e o problemă; problema e atitudinea ta asupra problemei. Și cred că are dreptate. Deși această afirmație conține un pic de umor negru, totuși consider că e plină de adevăr. 
În viața de zi cu zi, am trecem cu toții prin diferite situații și circumstanțe care ne lasă răni. Chiar dacă trecem peste ele, sau dacă vedem cît de urît se vede dintr-o parte un lucru, ne străduim noi să nu facem acel lucru, aceeași greșeală. Dar, din păcate, avem prostul obicei să învățăm din greșeli doar dacă dăm noi cu nasul.
Petrecem o mare parte a timpului la școală ori la serviciu. Și avem parte de „norocul” de a vedea multe și mărunte... O situație ar atunci cînd vezi pe cineva căruia îi place să dramatizeze... Și dramatizează la orice pas, fapt pe care nu îl înțeleg deloc.
 impresia că unii, dacă ar putea să dramatizeze 24 din 24 ar face-o, mai ales dacă l-ai lăsa-o să turuie. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, ar dramatiza 25 din 24. Dacă nu și mai mult. Și în final să se plîngă că nu reușește, nu se încadrează în timp. Păi, vorbește mai puțin, dramatizează mai puțin și o să reușești.
Așa o situație e telenovelă curată, fără a mai nevoie să urmărești telenovele mexicane sau de altă origine. Faptul că nu reușești să te încadrezi în termenii necesari e problema ta și nu trebuie să transformi asta iarși, în dramă.  Liniștește-te! Pînă la urmă, asta e problema ta, nu a celor din jur.
Dar, uneori mă bucur de insuccesele istericilor și nesimțiților. Nu vreau să par insensibilă dar asta e.
Cînd ai în jurul tău o isterică care dramatizează fiecare fleac și fiecare lucru care nu-i reușește ori nu i se întîmplă în favoarea ei/lui... e culmea.
O perioadă de timp dacă nu ai de a face cu astfel de persoane e foarte bine. Mai mult decît bine. Chiar e ideal. Ca și cum ar fi liniștea dinaintea furtunii.

Sursa imaginii: oanakovacs.com

joi, 4 iunie 2015

Cartea El e cu minciunea, ea vorbește într-una de Allan și Barbara Pease

Ne naștem goi, uzi și flămînzi. Pe urmă lucrurile încep să se înrăutățească.
Proverb chinezesc

Deși proverbul reflectă adevărul adevărat iată așa începe cartea El e cu minciunea, ea vorbește într-una. E o carte interesantă, pentru că autorii, soții Allan și Barbara Pease care au reunit 40 dintre cele mai frecvente întrebări primite de la cititori și public. Cartea este editată de Editura Curtea Veche, iar în anul 2012 a ajuns la cea de a treia ediție. În carte sunt oferite tot felul de soluții viabile în ceea ce privește comunicarea cu sexul opus. 

O femeie își faci griji în privința viitorului pînă își găsește un soț. Un bărbat nu își face 
niciodată griji în privința viitorului pînă cînd nu-și ia o soție. 

Autorii abordează 14 subiecte ce ține de psihologia relațiilor dintre femei și bărbați, cum gîndesc bărbații și femeile, chestii de comportament, dar și sfaturi. De exemplu, este un subiect ce face referință la șapte lucruri pe care le fac bărbații scoțîndu-le din sărite pe femei. O afirmație care mi-a plăcut „astăzi, circa 50% dintre femeile din lumea occidentală lucrează, indiferent dacă doresc sau nu acest lucru”. Deși cred că femeile lucrează de nevoie, pentru întreținere. 
Fiecare capitol include un set de întrebări parvenite la redacția celor doi autori, respectiv sunt oferite și niște soluții a îtrebării, a problemei. La fel, sunt incluse diferite studii de caz care scot la iveală anumite întrebări și situații de cuplu.
Cred că primul capitol, Cicăleala ar fi pe interesul și curiozitatea tuturor, pentru că acest termen este „folosit aproape de bărbați pentru a descrie femeile” deși majoritea femeilor „neagă faptul că i-ar cicăli pe bărbați”.
În cel de-al doilea capitol, Șapte lucruri pe care le fac bărbații, scoțîndu-le din sărite pe femei veți afla cele mai frecvente nelămurii pe care femeile le au în legătură cu bărbații. Care sunt ele - citiți cartea ;)

Tăcerea unui bărbat nu denotă că nu-și iubește partenera, ci faptul că are nevoie de liniște.

Ce se poate spune despre un bărbat bine îmbrăcat? Că soția lui știe să-i aleagă hainele.

Dar... pentru a judeca de ce un bărbat insistă să ofere soluții pentru orice fleac, trebuie să înțelegi cîteva lucruri despre felul despre cum le funcționează creierul.
E o carte utilă ce vă va ajută să înțelegeți psihologia masculină și feminină și de ce nu să vă îmbunătățiți relația de comunicare în cuplu.

Vă mai recomand o părere despre această carte, scrisă de Doina Sîrbu, ceea ce trebuie să faceți e să accesați linkul https://doinasirbu.wordpress.com/2011/07/22/el-e-cu-minciuna-ea-vorbeste-ntruna-allan-barbara-pease/

Sursa imaginii: www.elefant.ro

marți, 2 iunie 2015

Miss-ul moldovenesc și inteligența masculină

De cînd am un blog personal parcă altfel privesc deja cei ce au un blog personal, respectiv am devenit așa, mai curioasă și atentă la ce postează lumea. Nu neapărat pentru statistici, dar pentru subiectul în sine. Deși, unii scriu ceva dor de dragul postărilor. În fine.
Miss-ul moldovenesc e un subiect foarte interesant. Pentru unii. Asta luînd în considerare felul cum abordezi subiectul, organizarea, candidatele, jurizarea și tot așa mai departe. Cel mai interesant e criteriul în care cîștigă cine cîștigă. Citisem articole la temă cine a cîștigat dar mare atenție nu i-am acordat evenimentului respectiv.
Azi un blogger comentează modul în care a fost jurizat concursul și hai să zicem „meritele” după care fata a cîștigat. Cică a fost aleasă după „țâțe, cur și picioare lungi”. Bine că fata e dotată și are ceea ce are. Oare nu asta contează la un model, la o fată care participă la un astfel de concurs? Chiar dacă e siliconată, nu înțeleg care e problema lui Vitalie Cojocaru? Hai să ne uităm la frumusețea bărbaților!
Unde e? Oare cîți bărbați de la noi știu a se îngriji, a se spăla și a fi niște domni? În Moldova predomină bețivii, needucații și nespălații. Ca să vezi un bărbat ca lumea trebuie să-l cauți cu lumînarea ziua în amiaza mare. 
Mult contează și bunele maniere la un bărbat, ce educație a primit de la părinți, inclusiv limba pe care o vorbești. Nu mai cred în părinți cărora le spun fetelor sale că doar frumusețea contează și că bunele maniere nu ar conta. Probabil că autorul n-are femeie la casă, nici cu țîțe, nici cu cur, nici cu picioare lungi, de materie cenușie nu mai spun și deja e invidios că altele au ceea ce el nu are.
Tare bine ar fi dacă bărbații ar avea un pic de cultură, vocabular, igienă personală și tot așa mai departe. Cînd ești prin transportul public și stă lîngă tine un bărbat de la care pute, chiar pute a țigară și transpirație... mori. Pur și simplu mori. Dar altcineva ne vorbește despre inteligența feminină. Care inteligență dacă voi bărbații sunteți de cîteva ori mai proști decît femei. Mai uitați-vă în oglindă și analizați-vă.

miercuri, 13 mai 2015

Banii (nu) aduc fericirea

... mult mai de preț e iubirea.

Iar cînd n-ai bani nici de strictul necesar... iți trece și de iubire și de tot. Banii e un subiect foarte delicat. E un băț cu două capete. Avem nevoie de ei pentru a... supraviețui, totuși. Indiferent cîtă multă iubire nu ar fi.
Deși putem citi tot felul de sfaturi de administrare a banilor, fiecare din noi decide cum îi cheltuim. Dacă mai stai prin chirie... cu atît mai mult. Într-o familie, cheltuielile pot fi mai multe, mai ales dacă e și un copil pe acolo.  
Nu știu pe cit e de valabila aceasta afirmație precum ca banii n-aduc fericirea și mult mai de preț e iubirea. Cind ești la limita cu banii respectiv traiești la limita... Iar cînd ți se mai reduce din salariu, cu atît mai mult. De obicei, salariile pe care le primim, ne ajunge doar să trăim de la un salariu la altul. Doar pentru strictul necesar. Să mai vrei sa pui bani de o parte... de unde? Poți pune deoparte doar zerourile. :)
E adevarat că, virgula, cu bani poți cumpăra ceas dar nu și timp. Dacă nu ai bani de ceas, pierzi noțiunea timpului și nu te încadrezi în timp pentru a face față cerințelor, pentru a ajunge la timp la serviciu, pentru a-ți organiza timpul bine. Personal nu sunt dependentă de ceas dar evident că mă bazez pe el.
Cu bani poți cumpăra medicamente dar nu și sănătatea. Sănătatea trebuie păstrată, astfel nu vei ajunge în situația de a cheltui banii pe medicamente. Modul sănătos de viață face minuni.
Cică cu bani poți cumpăra paturi noi, nu și somn. Pai, depinde ce paturi cauți. Unul mic și confortabil face minuni.

Banii nu ne poate face fericiți, dar ne pot consola atunci cînd nu suntem spunea Jacinto Benavente. Și cred ca are dreptate. Ce fericita aș fi eu acuma dacă aș avea undeva vreo 30 000 de euro. Mi-aș lua o locuință și vacanță... prin Maldive. Cum adică banii nu aduc fericirea? Nu că n-ar fi loc de iubire.
Consider că are importanță foarte mare felul cum administrezi banii. Atîta timp cît sunt cheltuiți „cu cap”, reușești astfel să îmbini utilul cu plăcutul.
Depinde cum administrezi banii.

Da, banii nu aduc fericirea, dar poți sa-ți cumperi strictul necesar, respectiv îți permiți să îți îndeplinești micile plăceri ale vieții.

luni, 20 aprilie 2015

Prima impresie contează

Conform unui studiu condus de psihologul Alex Todorov de la Universitatea Princeton, (Statele Unite), creierul nostru își face o opinie asupra unui nou venit în circa o zecime de secundă, prin observarea de noi trăsături. Ceea ce mi se pare firesc. Dar, deși nu haina te face om ori ale chestii de genul ăsta, totuși, mai cred că foarte mult contează cum ne prezentăm în public: felul cum și ce vorbim, hainele alese cu gust, igiena personală, educația și tot așa mai departe.

Reacția noastră e în funcție de cum reacționăm cînd vedem o persoană. Respectiv ne împrietenim și putem sta la vorbă cu această persoană la infinit. Deși suntem unici și diferiți  ne împrietenim în funcție de impresia pe care ne-o lasă persoana, dar și...
Deși se spune că prima impresie nu întotdeauna e corectă, totuși, cred că aici depinde de caracter și cum spunea cineva, „psiholog trebuie să fii, nu să devii”. Deci, un pic de psihologie nu încurcă, mai ales psihologia emoțiilor, a sentimentelor, a limbajului corpului.
Mi se întîmplă mai mereu să-mi dau seama după cîteva minute că voi fi în relații bune cu o persoană anume. Pentru că lasă o impresie bună. Sau din contra - pare o ființă răutăcioasă și... devine o persoană pe care dorești să o eviți în mod conștient mai tot timpul. Mai grav, în așa o situație, e atunci cînd astfel de persoană îți este coleg de facultate ori serviciu și ești nevoit să o vezi zilnic.
Nu vreau să mă laud, dar de obicei, ce părere îmi fac de o persoană, așa și rămîne. Rareori mi s-a întîmplat să îmi schimb o părere în alta, iar unii nu mă înțeleg cînd zic că părerea pe care mi-o fac despre o persoană așa și rămîne, respectiv comentează „cum poți să-ți faci o impresie așa, în cîteva secunde/minute și tot așa și să rămînă?” Iată așa. Se întîmplă.
Nu înțeleg ce așa multă minte îți trebuie ca să înțelegi ce prezintă un om? Mai ales dacă ai deja o experiență, un caracter format, niște gusturi etc.
Recunosc că mi s-a întîmplat cîteva situații cînd o persoană mi-a lăsat  o impresie, ca ulterior să mi-o schimb în bine, și acuma recunosc că mă înțeleg destul de bine. Dar și invers, mi s-a părut ok, așa la distanță, ca mai tîrziu să îmi schimb părerea din una bună, sau, mă rog, relativ bună într-o impresie rea. Asta e. Se mai întîmplă și din astea.