Se afișează postările cu eticheta relații personale. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta relații personale. Afișați toate postările

duminică, 11 decembrie 2016

Soţia tăcută de Susan Harrison

Susan Harrison a fost o scriitoare canadiană, care s-a făcut cunoscută sub numele A. S. A. Harison. A locuit la Toronto. A publicat romane de nonficţiune. Primul ei roman, Soţia tăcută a fost publicat în anul 2013 şi a fost primit cu mult entuziasm atît de critici, cît şi de marele public. La puţin timp de la apariţia romanul, Susan Harrison a murit de cancer, la vîrsta de 65 de ani.

Romanul îi are pe Jodi şi Todd ca personaje principale. E un cuplu şi autoare relatează povestea într-un
moment de cumpănă al relaţiei lor. Totul e în pericol, inclusiv viaţa prosperă pe care o duc în locuinţa lor din Chicago. Chiar dacă nu sunt căsătoriţi, sunt împreună de peste douăzeci de ani. El este un antreprenor bogat, iar ea, psihoterapeută. Romanul este un thriller psihologic despre căsnicie şi crimă, rutină şi nevoia de nou, despre disoluţia unei relaţii, relatat alternativ din perspectiva celor două personaje principale. E o carte şi psihologică.
O să citiţi evoluţia unei familii care, în aparenţă pare să nu le lipsească nimic. Au un serviciu bun, casă frumoasă. Dar, ceva intervine în relaţia lor şi se îndepărtează unul de altă. E o relatare a avenimentelor atît din perspectiva ei cît şi a lui. Puţine momente sunt descrise că le-ar face împreună. Această tăcere dintre cei doi, devine tăcere la propriu. În principiu, cei doi nu se apreciază reciproc. Todd se îndepărtează, şi lasă însărcinată fiica celui mai bun prieten, Natasha.
Nu prea mi-a plăcut romanul. Cam prea multe explicaţii şi prea multe detalii. Sau paote eu am citit romanul pe bucăţele şi asta m-a făcut să am o părere aşa, cam imparţială.

Recomand cîteva fragmente din carte:
S-­a făcut aproape ora de culcare când ea strânge masa  şi începe să spele vasele. El se oferă în treacăt s­o ajute, dar amândoi ştiu că e cel mai bine să lase gospodăria în seama ei şi să iasă la o plimbare cu câinele. Nu că ea ar fi exagerat de exigentă. Nu are standarde nerezonabile, dar dacă speli o tigaie de friptură, e de preferat să nu mai fie unsuroasă când termini şi nici nu e cazul să ştergi grăsimea cu prosopul de vase, pe care o să­l  foloseşti   pe  urmă  la  pahare.  E  o  chestiune  de  bun­simţ.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale.

E un lucru cunoscut că, în anumite contexte, cele mai mari atuuri ale cuiva pot deveni defecte catastrofale. Îşi sfătuia clienţii să pretindă mai mult de la ei înşişi şi să se implice în asigurarea propriei lor stări de bine, iar ea le oferea încurajări şi un feedback pozitiv. În primul an de practică învăţase să fie răbdătoare şi să le permită celorlalţi să avanseze în ritmul lor propriu. Principalul ei atu era firea prietenoasă – îşi îndrăgea clienţii şi le acorda prezumţia de nevinovăţie, lucru care îi ajuta să se relaxeze. Ei o recomandau altora şi astfel portofoliul ei crescuse.

 Cei pe care îi acceptă după procesul de selecţie sunt în general persoane blocate, confuze sau nesigure pe sine, genul de oameni cărora le este greu să­şi dea seama ce vor şi să ia decizii pe baza a ceea ce se aşteaptă din partea lor sau a ceea ce cred ei că se aşteaptă din partea lor. Sunt duri cu ei înşişi – fiindcă au internalizat criticile unor părinţi insensibili – şi în acelaşi timp se comportă iresponsabil sau inadecvat.

Împăcarea şi liniştea mentală vin atunci când îi accepţi pe oameni aşa cum sunt ei şi când accentuezi părţile pozitive.

Trăsăturile fundamentale ale personalităţii se conturează la o vârstă tânără şi cu timpul devin imuabile. Majoritatea oamenilor învaţă prea puţin din experienţă, rareori gândindu­se să­şi ajusteze comportamentul,
consideră că problemele sunt cauzate de cei din jur şi continuă să facă ceea ce fac orice ar fi, la bine şi la rău. Un infidel rămâne un infidel aşa cum un optimist va rămâne totdeauna optimist. Optimistul e cel care, după   ce   a   fost   călcat   de   o   maşină   condusă   de   un   şofer   beat   şi   se pomeneşte cu ambele picioare rupte şi cu casa ipotecată ca să plătească spitalizarea, declară că „Am avut noroc. Puteam să fiu mort”. Pentru un optimist, o asemenea atitudine e firească. Pentru un infidel, firesc e să
ducă o viaţă dublă şi să mintă şi­n stânga, şi­n dreapta în acelaşi timp.

Soarele răsare, soarele apune şi între aceste două momente nu se întâmplă mai nimic.

Fiecare dintre noi trăieşte singur sinele său înghesuit, posedat de convingeri adânc înrădăcinate, dorinţe prosteşti şi contradicţii nesfârşite – şi fie că ne place sau nu, trebuie să le acceptăm   la   celălalt.   Vrei   ca bărbatul tău să fie bărbat, sau vrei să-­l transformi într­-un fătălău? Să nu-ţi închipui că le poţi avea pe ambele. Ea n­a făcut greşeala asta cu Todd. I­-a oferit spaţiu suficient, iar el n­a avut nicio nemulţumire în privinţa asta. Nu e vina ei.

Acceptarea este considerată un lucru bun – Dă­mi   înţelepciunea   să   accept   lucrurile   pe   care   nu
le   pot   schimba.

În această analogie, groapa de gunoi e inconştientul. Nu inconştientul colectiv,   ci   inconştientul   personal – inconştientul acela propriu, particular, idiosincrazic, în care fiece articol e inscripţionat cu numele tău şi ştampilat cu numărul tău, inconştientul din care articolele pot năvăli asupra ta pe neaşteptate – ca acela care s­a repezit la ea în ziua în care aştepta liftul după ce i­a povestit lui Gerard visul cu Darrell.

Sursa imaginii: elefant.ro


miercuri, 16 septembrie 2015

Sfaturi și lucruri pe care nu vreau să le aud

Lumea îmi tot felul de sfaturi pe care nu vreau să le aud. De ce? Pentru că știu și eu ce am de făcut, ce să cumpăr, ce alegeri să fac și tot așa mai departe. 

  • Faptul că tu ai făcut ceva și eu nu, asta nu înseamnă că nu știu ce am de făcut.
  • Dacă eu nu am făcut ceva anume în comparație cu tine, asta nu înseamnă că nu gîndesc. 
  • Dacă nu îmi place un fel de mîncare, asta nu înseamnă că sunt alintată la mîncare.
  • Dacă nu vreau să vorbesc cu tine la o anumită temă, asta nu înseamnă că sunt secretoasă.
  • Dacă am lăsat impresia că m-am supărat, asta nu înseamnă că m-am supărat pe tine. Chiar și dacă m-am supărat, înseamnă că mi-ai dat motive de supărare. Chiar și dacă m-am supărat  îmi va trece.
  • Dacă nu m-am măritat odată cu tine la 20-25 de ani cu un prost și un bețiv asta nu înseamnă că e ceva în neregulă cu mine. Eu decid cînd și cu cine să mă căsătoresc, nu tu. Să înțeleg că tu de asta ai divorțat ori ai probleme în familie, de bine ce te-ai măritat, da?
  • Dacă nu știi unde îți este capul, e problema ta. Nu mă compara cu tine.
  • Dacă nu știi ce vrei de la viață, asta nu înseamnă că nu știu nici eu ce vreau de la viață.
  • Dacă am pretenții, e problema mea. Fiecare cu pretențiile lui. Deși nu sunt mai pretențioasă și nici mai puțin pretențioasă decît tine. Poate din cauza asta ai eșuat, pentru că nu ai pretenții.
  • Dacă nu îți place ceva la mine  zi-mi direct în față, nu pe la spate. Dacă alegi să mă bîrfești, ai grijă să nu ajungă la urechile mele ce ai spus. Deși asta mai devreme sau mai tîrziu oricum se va auzi. Și multe lucruri spuse le-am auzit, totuși
  • Înainte de a-mi da vre-un sfat, gîndește-te dacă viața ta e perfectă. Dacă tu ai dat-o în bară, asta nu înseamnă că și eu voi face la fel.
  • Faptul că îmi dai sfaturi, asta nu înseamnă că îmi dai un sfat bun cu adevărat.

E viața mea și fac ce vreau cu ea.
Fiecare om e individual în felul său și înainte de a-ți permite să-mi dai sfaturi ce să fac și cum să fac, uită-te la tine ce viață ai, respectiv dacă ești un exemplu demn de a fi urmat.

Sursa imaginii: groups.yahoo.com

vineri, 24 iulie 2015

Liniștea dinaintea furtunii sau dramele unora

Gîndirea pozitivă are beneficii asupra deciziilor pe care le vom face sau, mă rog, ne-ar ajuta să trăim bine, sau... relativ bine. Mă rog, nu că aș fi eu acuma mare psiholog, dar după anumite experiențe trăite aș zice că modul cum privim o anumită problemă ne ajută să o soluționăm. 
Citisem undeva că problema nu e o problemă; problema e atitudinea ta asupra problemei. Și cred că are dreptate. Deși această afirmație conține un pic de umor negru, totuși consider că e plină de adevăr. 
În viața de zi cu zi, am trecem cu toții prin diferite situații și circumstanțe care ne lasă răni. Chiar dacă trecem peste ele, sau dacă vedem cît de urît se vede dintr-o parte un lucru, ne străduim noi să nu facem acel lucru, aceeași greșeală. Dar, din păcate, avem prostul obicei să învățăm din greșeli doar dacă dăm noi cu nasul.
Petrecem o mare parte a timpului la școală ori la serviciu. Și avem parte de „norocul” de a vedea multe și mărunte... O situație ar atunci cînd vezi pe cineva căruia îi place să dramatizeze... Și dramatizează la orice pas, fapt pe care nu îl înțeleg deloc.
 impresia că unii, dacă ar putea să dramatizeze 24 din 24 ar face-o, mai ales dacă l-ai lăsa-o să turuie. De fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, ar dramatiza 25 din 24. Dacă nu și mai mult. Și în final să se plîngă că nu reușește, nu se încadrează în timp. Păi, vorbește mai puțin, dramatizează mai puțin și o să reușești.
Așa o situație e telenovelă curată, fără a mai nevoie să urmărești telenovele mexicane sau de altă origine. Faptul că nu reușești să te încadrezi în termenii necesari e problema ta și nu trebuie să transformi asta iarși, în dramă.  Liniștește-te! Pînă la urmă, asta e problema ta, nu a celor din jur.
Dar, uneori mă bucur de insuccesele istericilor și nesimțiților. Nu vreau să par insensibilă dar asta e.
Cînd ai în jurul tău o isterică care dramatizează fiecare fleac și fiecare lucru care nu-i reușește ori nu i se întîmplă în favoarea ei/lui... e culmea.
O perioadă de timp dacă nu ai de a face cu astfel de persoane e foarte bine. Mai mult decît bine. Chiar e ideal. Ca și cum ar fi liniștea dinaintea furtunii.

Sursa imaginii: oanakovacs.com

duminică, 13 iulie 2014

Liberă ca pasărea cerului

Cîți dintre noi a auzit expresia „liberă ca pasărea cerului” respectiv ce înseamnă asta mai exact? Nu știu ce semnificație ar putea avea această expresie, dar pînă la urmă fiecare din noi înțelege ce vrea. Cu certitudine păsările „nu știu” de această expresie și cel mai important, n-ai de unde ști cît de libere sunt, de fapt, deși noi oamenii le admirăm pentru posibilitatea de a avea aripi respectiv pentru abilitatea de a zbura.


Am ieșit azi în oraș. Spre destinația pe care o aveam mă întîlnesc cu un cuplu, la plimbare cu cei doi bebeluși ai lor. După o discuție politicoasă gen „bună ziua!” și „ce faci?” bummm, bomba a explodat – „ești liberă că pasărea cerului”. 

De unde știi tu că sunt liberă? Faptul că nu sunt căsătorită și nu am copii asta nu înseamnă că am libertatea deplină asupra faptelor și acțiunilor mele, acestea fiind îngrădite de mai mulți factori și posibilități de ordin material, financiar și spațiu locativ.
Unde e libertatea de care se vorbește dacă nu poți să-ți permiți să mergi la shopping, vacanțe, trai decent, apartament și mașină personală. Cînd ești nevoit să împarti apartamenul cu cineva care are interese diferite ca ale tale și în permanență trebuie să fii atent la detalii de tot felul și să nu poți face tot ce-ți dorești ca să nu mai zic de obligația de a merge la serviciu pentru acel salariu de care noi toți avem nevoie (și asta în defavoarea unor plăceri pur personale de a dormi mai mult ori a citi o carte, în cazul meu), respectiv îmi pun întrebarea unde ești tu, libertate?
Eu înțeleg că odată căsătorit sunt alte griji și alte probleme, mai ales dacă apar și copii și întîmpini niște dificultăți la care nu te-ai gîndit că pot apărea, dar asta nu e o scuză să faci reproșuri unei persoane care nu are același statut/griji pe care îl/le ai tu?
Oricît de multă libertate ți-ar oferi statutul de celibatar vine un moment în viața noastră cînd e timpul să întemeiem o familie, să facem un copil și să sădim un pom. În caz contrar, care e rostul să mai trăiești pe acest pămînt?
Dar, totuși, ce înseamnă libertate? Conform dicționarului explicativ online am găsi următoarea explicație: posibilitatea de a acționa după propria voință ori dorință. Deci, tu ai ales să te căsătorești și să ai copil, mai ales dacă ți-ai dorit acest lucru și ai considerat că e momentul potrivit pentru acest fapt. Deci, care e problema cu libertatea păsării libere?
Dacă păsările și animalele ar putea vorbi cu siguranță ne-ar spune multe lucruri care ne-ar face să ne uităm altfel la viață. Pasărea dacă zboară, zboară cu un motiv anume. Zboară pentru că migrează în țările calde. Zboară pentru că așa stă în firea ei să zboare. Zboară pentru că așa a fost să fie. „O pasăre crescută în colivie cînd vede o altă pasăre zburînd, crede că acest fapt e o boală” am citit undeva. Deci, TU CEL CE CREZI CĂ SUNT LIBERĂ, fă-ți o impresie.

Vine un moment în care noi toți ne căsătorim, facem copii și ne trăim viața cu bune și rele pentru că familia este unicul loc unde te poți regăsi și simți bine. Dar pentru asta, trebuie să vezi lucrurile bune într-un mariaj chiar dacă găsim și o multitudine de defecte.

Nu exclud faptul că dacă aș avea familie mi-aș schimba părerea în multe privințe și aș înțelege altfel expresia de care am menționat mai sus. Dar nici statutul de necăsătorit nu-ți oferă totalmente acea libertate de care ai nevoie ori acea satisfacție pe care TU nu o ai în măsura în care ți-o dorești. Vine un timp în care îți dorești să stai pur şi simplu în casă ca să te odihneşti nu pentru ceva anume. Și cel mai important e că eu nu sunt genul de persoană care să umblu aiurea prin oraș, ori să beau pînă cad lată.

Fiecare facem alegeri în viață; cu bune și cu rele. Chiar este așa o pedeapsă mare faptul că ești căsătorit inclusiv grija unui copil ori, ori acesta este un dar de la Dumnezeu pe care trebuie să-l apreciezi? 

sâmbătă, 12 iulie 2014

Cum ne alegem partenerul de viață

Trăim într-o lume a globalizării unde se tot vorbește despre poluarea mediului înconjurător, economie, resurse naturale, inovații la locul de muncă etc. Suntem ocupați cu acest serviciu iar în afara programului de lucru tot despre serviciu vorbim.

Chiar și dacă cineva deschide subiecte de discuție ce ține de ceva mai personal - obligatoriu trebuie să înceapă cu o întrebări ceva de genul - Ai cunoscut pe cineva? Dacă răspunsul este un „nu” se încep sfaturile senzaționale. Și cel mai important vin de la niște persoane care ele singure nu fac ori nu au făcut nimic în acest sens. Nu știu ce fete mai așteaptă prințul în ziua de azi. De parcă am trăi într-o lume a poveștilor cu Ilene Consînzene și Feți Frumoși călare pe cai albi...

Din păcate trăim o lume nebună, unde cheltuielile sunt net superioare salariilor pe care le avem și suntem obligați să privim cu înțelepciune tot ce se întîmplă în jurul nostru. Și cel mai important - de unde prinți!? (Din păcate în Republica Moldova nu avem o monarhie unde noi fetele să visăm să fim măritate cu prinții moștenitori dacă asta vreți să auziți).

Ce avem noi? Avem doar insipizi, inculți și nespălați. Asta în cea mai mare parte. Nici nu ai ce alege. Chiar și dacă ar fi să cunoști/găsești un tip așa, mai pe gustul tău - deja e „ocupat”, în sens că are prietenă ori este însurat. Dacă ai educație, ori cei șapte ani de acasă cum se spune în societatea nostră moldavă nu te implici.
Am fost surprinsă să aud precum că alege „un fotbalist - acum sunt la modă”. (Oare viața de familie este o modă????????)
Unii mai cred că „un bărbat trebuie spălat și educat”. Nu-mi imaginez cam cum ar veni asta să încep a educa un tip de 35-40 de ani bunele maniere, cum să mănînce, cum să se comporte în public, salutul, igiena personală etc., iar în final să mă căsătoresc cu el. La vîrsta asta cred că ar trebui să ai deja toate astea. Un copil trebuie educat cu toate astea. Și asta - de la o vîrsta fragedă.

O altă sugestie - „alegeți unul mai mic decît tine, îl educi cum vrei tu și o să fiți fericiți”. De unde știi tu că eu voi putea fi fericită cu un puradel de 20 de ani? Cam ce aș avea de vorbit și ce aș putea vedea la un băiat cu o vîrstă cuprinsă între 20-27 de ani? Aș înțelege ca o astfel de sugestie să vină din partea unei persoane care e căsătorită deja cu un de 20 de ani, dar așa... e măritată, de fapt cu unul cu vreo 10 ani mai mare. Chiar dacă „e băiat bun și de familie bună” cum mi s-a spus în cazul unuia de 27-28 ani, este, totuși un copil care încă nu i s-a uscat laptele la gură și ... Nu pun la îndoială seriozitatea lui și faptul că „aduce bani în casă” (tot din ceea ce mi s-a spus), dar nu am văzut în el persoana potrivită pentru mine. ȘI AR TREBUI SĂ ÎNȚELEGI - dacă nu mi-a plăcut, înseamnă cu nu mi-a plăcut și gata. Nu mai sunt un copil de 4-5 ani care poate fi manipulat cu faze de genul „dacă mănînci tot din farfurie, îți cumpăr păpușa pe care o vrei”. Am nevoie de un bărbat în viața mea, nu de un copilandru. În acest context, eram pe punctul de a-mi înjura prietene la greu (cu riscul de a se supăra pe mine și de a nu ne mai vorbi toată viața).
Dar, ... din moment ce soțul tău este mult mai mare decît tine - nu înțeleg de ce trebuie să-mi dai mie așa sfat?
Înțeleg că poate nu e ceea ce și-a dorit dar nu te bagi aiurea în viața personală a unei persoane, oricît de bine nu te-ai înțelege cu ea.
Cică eu aș fi o persoană „prea serioasă”. Dar cum trebuie să fiu? Am nevoie de un partener serios, nu de un cloun. Cică bărbatul ar trebui să mă iubească și să mă respecte mai mult decît eu pe el. Dragostea și respectul față de persoana iubită trebuie să fie în egală măsură. Asta doar dacă vrei să fii fericit/ă și să ai un mariaj reușit și fericit.
Nu intenționez să mă căsătoresc doar de dragul măritatului așa cum fac cea mai mare parte a fetelor. Se mărită orbește și imediat după oficializarea căsătoriilor îți rod urechile de ce soț au și vin cu sfaturi ce fel de soț să îți alegi (de parcă eu nu știu de ce fel de soț am nevoie!?). Din moment ce viața ta e de rahat și nu e un exemplu demn de urmat, ÎNCETEAZĂ, te rog, să-mi dai mie sfaturi ori să-mi faci reproșuri de tot felul. Nu cred că viața mea personală ar trebui să fie mai importantă pentru tine din moment ce viața ta lasă de dorit. Mai ales cînd ai o vîrstă și ai experiența vieții, ar trebui să înțelegi altfel lucrurile (aici mă refer la persoane de 35-40 ani. Poate și mai mult). Şi cel mai important e faptul că eu dacă nu m-am căsătorit la vîrsta pe care o am, asta nu înseamnă că nu doresc să am o familie. Problema e că nu am cunoscut persoana potrivită.


Nu știu cîte fete de la noi mai caută „prințul” cum le place unora să zică, dar de obicei cînd ai o vîrstă îți alegi partenerul în funcție de cum ești. Evident că fiecare din noi are un ideal de bărbat, dar alegi partenerul în funcție de intelect, educație, atitudine, aspect fizic plăcut, siguranță și seriozitate.


Că tot veni vorba, de obicei dacă tot alegi să te căsătorești - o faci pentru o viață, nu pentru maxim 5 ani. Personal am auzit un comentariu de genul „eu mă căsătoresc pentru a doua oară, iar X niciodată”, urmînd apoi hohote de rîs. 
După sugestiile, sfaturile și reacțiile prietenelor mele deja pun la îndoială noțiunea de „prieten”. O prietenă te înțelege, te susține și nu pune întrebări idioate cînd vine vorba de așa subiect, care, de fapt, poate fi unul dureros pentru tine.


Dragă lume, mai citiți cărți și educați-vă? Oare ne căsătorim pe maxim 5-6 ani că să îndeplinim planul cincinal al lui Stalin ori ne căsătorim o dată și bine? Răspunsul ar veni în funcție de moralitatea pe care o ai.