Se afișează postările cu eticheta societatea moldovenească. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta societatea moldovenească. Afișați toate postările

miercuri, 30 noiembrie 2016

Moldovenii și plecatul la muncă în Europa

Moldovenii mai au încă dorința de a-și lua lumea în cap și să plece la muncă în țările europene și Rusia. Deja care și cum îl doare. Cei mai îndrăzneți și cei mai șmecheri pleacă. Cred eu. Dar și dacă ai deja pe cineva undeva peste hotare și ar putea să te ajute cît de cît. Iar cei plecați de mult timp într-o țară europeană, deja s-au stabilizat acolo si le e ușor să se descurce. Dar ce face unul care nu știe pe nimeni în Italia, Franța, Spania etc. chair dacă vezi tot felul de anunțuri de genul „Lucru legal în Europa”.
Din ce am mai citit eu prin presă, dar și din discuțiile cu unele persoane plecate în țările europene (Italia și Spania), deja și acolo e greu. Nu o să dau nume, dar o persoană de încredere mi-a zis precum că în Italia, unde ea stă deja de cîțiva ani bun „e greu deja de cîțiva ani... Lumea încearcă să mai facă sacrificii, să mai taie din cheltuieli, căci economia nu se ridică și nici nu se prevăd mari îmbunătățiri... Cunosc moldoveni care s-au și întors în Moldova  căci intrau în datorii ca să stea aici... De lucrat nu lucrau dar chirie, servicii comunale și de mîncat trebuie...”
Așa că, mă întreb dacă mai e cazul să te duci prin țări străine. De parcă te-ar aștepta cineva cu brațele deschise. Eu înțeleg că viața italiană, franceză, americană e mai bună decît cea din Moldova, dar oricum, cine te așteaptă acolo? Merită să faci așa un efort? Dacă tot ești pe cont propriu. Și asta pentru că, dacă e să o citez pe respectiva persoană, „eii, viață italiană, de parcă ar fi cevà ideal... 😏 probleme și aici, o țară care nu investește în tineri, familii, copii și deci viitor... Politicieni corupți și furători și aici, sistemul sanitar se înrăutățește din an în an și tot așa aș mai continua, lista e lungă... Foarte mulți tineri emigrează în Germania, Spania, Anglia, SUA ș. a. Ba chiar am auzit cazuri de moldoveni ce au emigrat de aici în Anglia, Irlanda sau Canada, căci au înțeles că mare viitor prosper nu se asteaptă aici... Da, poate e mai bine decît în Moldova, dar cu siguranță țăile de invidiat, din punct de vedere de prosperitate, sunt altele, din păcate...” Așa că, dragi moldoveni, gîndiți-vă. Și încetați să vă întrebați dacă e cazul să pleci în Italia de exemplu. La moment, poate că în țările menționate este bine, dar binele ăsta va sfîrși curînd. Sunt și acolo multe taxe ce se rețin din salarii (Italia, cică ar fi țara unde taxele de stat sunt cele mai mari din Europa), deci salariile ce ajung în buzunarele cetățenilor se micșorează.
Eu înțeleg că te atrage varietatea și frumusețea naturii, istoria și mîncarea tradițională a unei țări, dar cred că avem așa ceva și la noi în țară. Am cunoscut cîțiva voluntari de prin Germania, Spania, Franța care s-au arătat impresionați de natura și mîncarea noastră tradițională. Poate ar trebui să ne uităm ce avem noi și să ne apreciem pe noi la justa valoare. Iar pentru asta, ar trebui să ne schimbăm noi. Și nu uitați de vorba aia „nu te întreba ce poate face statul pentru tine, întreabă-te ce poți face tu pentru stat”. Așa că, hai să păstărm ordinea publică, ca să fie curat ca în Europa. Hai să fim politicoși unul cu altul. Hai să păstrăm ceea ce se face cît de cît pentru noi, cetățenii. Un exemplu ar fi stațiile de troleibuz din Chișinău. Așa cum au fost făcute, deși cred că sunt binevenite - au fos distruse. Ca în final să se cheltuie alți bani pentru restabilire. Deci, hai să păstrăm ce se face. Ca să nu ne întrebăm ce se fac cu banii publici. Decît te-ai duce printr-o țară europeană și ai lucra aiurea - mai bine ai lcura la tine în țară și ți-ai da interesul. Decît te-ai plînge că decît să lucrezi pentru 2000 de lei mai bine stai acasă, mai bine ai lăsa lenea la o parte și ți-ai da interesul. Stînd acasă, nu primești mai mult. Chiar și dacă stai acasă - o să stai pînă ți se termină toate resurse și nu ai după ce bea o cană cu apă. Și lista contină. Așa că... hai să fim gospodari la noi acasă și fără întrebări „de ce nu pleci peste hotare” sau gînduri „să mă duc în Moscova, Italia, Germania.”

joi, 3 noiembrie 2016

Eu şi stilul meu spaniol care nu există

Fiecare om, ori aproape fiecare om are o slăbiciune pentru o ţară anume. Respectiv este dornic să-i cunoască istoria, cultura, bucătăria naţională, limba şi tot aşa mai departe. Iată că mă includ şi eu în categoria asta de oameni care am o slăbiciune pentru... Spania. Am început să învăţ limba spaniolă, pentru că e o limbă
frumoasă. Poate de aici şi vine interesul meu pentru această ţară, nu ştiu deja exact.
Da, e adevărat că citesc mult la temă. Da, e adevărat că îmi doresc să cunosc cunosc real această ţară. Da, e adevărat că am o slăbiciune pentru această ţară. Da, e adevărat că îmi plac melodiile lui Julio Iglesias. Da, e adevărat că am fost în Barcelona. 
Dar haideţi acuma să facem o diferenţă între plăcere şi obsesie. Mie îmi place ţara asta, nu sunt obsedată, măi oameni buni.
Faptul că citesc la tema Spaniei nu înseamnă că sunt obsedată de ţara asta. În căutările mele se includ şi alte subiecte de ordin general, de cultură generală şi tot aşa mai departe. Faptul că îmi doresc să cunosc real această ţară, asta nu înseamnă că eu, lunar ori anual, trebuie să merg în această ţară, Spania, respectiv nu sunt obsedată de ţara asta. Căutam nişte informaţii despre un filosof grec, la care cineva îmi face reproş: „cum aşa cauţi despre filosoful ăsta? Tu în loc să cauţi ceva spanioli de ai tăi...”
În interesele mele de călătorie, sunt incluse şi alte destinaţii. Plus la asta, din punct de vedere financiar, chiar nu îţi permiţi să mergi lunar într-o ţară anume, oricare ar fi ea. Daţi-mi bani, şi poftim, plec în Spania măcar şi în fiecare lună, care e problema? De ce nu-mi daţi bani pentru a pleca în Spania dacă aşa tare vă faceţi griji pentru mine? De ce? Faptul că sunt fan Julio Iglesias şi am mai fost şi la un concert de-a lui, asta nu înseamnă că sunt obsedată de Julio Iglesias, ascultîndu-i melodiile non-stop. Chiar şi dacă vezi că ascult muzică, nu cred că e cazul să te bagi în seamnă aiurea comentînd: „Ce, asculţi Julio Iglesias?” Doamna, s-a arătat destul de revoltată cînd i-am răspuns cu un „nu”: „cum aşa nu asculţi Julio Iglesias? Ţie doar îţi place.” P...ţ!
Da, am fost şi în Barcelona acum 2 ani. Aşa şi? Ce-i cu asta? Ce e aici aşa deosebit că am fost în Barcelona? De ce trebuie să mă luaţi la mişto cu întrebarea „Cînd te duci în Barcelona?” Voi chiar nu aveţi ce mă întreba? Totul se rezumă în viaţă la... plecatul în Barcelona?
Picătura care a umplut paharul a fost recent cînd mi s-a zis... „tu cu stilul tău spaniol”. Aşa şi? Dar întrebarea e: care stil spaniol? Unde am eu stil spaniol în mine? Mă îmbrac normal ca tot restul oamenilor, gîndesc nu mai rău ca tine ori ca tine. Trăiesc în R. Moldova şi am stilul specific ţării, nu credeţi? Chiar şi dacă am plăcerea de a purta o haină anume, o port din plăcere că aşa vreau eu, nu că aş vrea să arăt mai presus decît altcineva. Mă îmbrac pentru mine, nu pentru cineva, pentru că ar fi o zi de naştere, nuntă, şedinţă sau mai ştiu eu ce.
Încetaţi, vă rog, să vă mai legaţi de mine cum mă îmbrac, ce vorbesc, ce plăceri şi ce interese am. Oricare ar fi stilul meu, nu e problema voastră. Şi cel mai important, să nu vă plîngeţi că sunt... agresivă. Este o limită la toate, iar eu nu sunt o persoană tocmai răbdătoare.

Sursa imaginilor: Reiser med Albatros şi britannica.com

joi, 27 octombrie 2016

De ce nu scrii?

Tot aud aşa o întrebare, prostească aş zice „De ce nu scrii?” Dar chiar aşa, de ce? De ce oare nu-ţi scriu?
Scrie tu şi o să îţi scriu şi eu la rîndul meu. De ce numai eu trebuie să încep prima o conversaţie?
Chiar crezi că nu am ce face şi aş fi plătită pentru asta ca să îţi scriu ţie? Păi, vezi bine că nu mai este chiar aşa. Am obosit numai eu să încep o conversaţie, de parcă doar mie mi-ar trebui să discut cu tine, de parcă numai tu îmi eşti prietenă, de parcă numai eu m-aş simţi obligată să fiu prietenă cu tine, dar invers nu. Păi, iată dragii mei, nu mai stau lucrurile chiar aşa cum credeţi voi.
Dacă te consideri prieten/ă cu mine, demonstrează pînă la urmă că eşti prieten cu adevărat. Demonstrează prin fapte concrete şi reale. Sună-mă şi întreabă ce mai fac? Scrie şi întreabă ce mai fac şi cum îmi mai merg treburile, dacă-s bine, sănătoasă? Că doar aşa fac prietenii. Se sun şi îşi scriu reciproc, nu? Relaţia asta de prietenie dintre două persoane trebuie să vină din ambele părţi, nu doar dintr-o parte. Adică, eu nu înţeleg de ce numai eu trebuie să îţi scriu şi să fie prietenă cu tine? Bine, eu pot fi prietenă cu tine, dar întrebarea mea e următoare: oare tu îmi eşti prieten?  Asta în contexul în care mă întrebi de ce nu îţi scriu? Dacă răspunsul tău este da, păi demonstrează că îmi eşti prieten, prin vorbe şi fapte concrete şi reale. Să afirmi că apreciezi o persoană nu ştiu în ce măsură înseamnă asta că eşti prieten, pentru că, demonstrezi asta. Sau tu eşti prieten cu mine doar cînd ai nevoie de mine şi ajutorul meu?
Eu om obosit să scriu doar eu, de parcă numai mie îmi trebuie discuţiile astea şi prietenia ta. Staţi liniştiţi, tot ok! Sunt mare, am creier în cap şi mă descurc şi singură dacă e ceva. Chiar dacă am apelat la ajutorul unor „prieteni”, m-au refuzat motivînd că „nu pot”, „nu am”, „sunt ocupat”, se vedea pe el/ea că poate să mă ajute, dar nu vrea să ajute. Dragii mei, cînd cunoşti un om, se simte cînd spui minciună. Şi dacă spui o minciună, spune-o pînă la urmă, în aşa fel, încît şi tu să crezi ceea ce spui. Se vede şi simte cînd omul minte. Aşa că, lăsaţi-o baltă. Plus la asta, am luat deja exemplu de la voi. Şi cel mai important - s-a terminat cu relaţia de prietenie dintre mine şi multă lume. Eu înțeleg că v-am deprins numai eu să vă scriu și să vă sun, dar gata, s-a dus trenul din gară.
În final, vă rog şi insist chiar: nu vă mai supăraţi pe mine şi cel mai important, nu-mi mai reproşaţi de ce nu vă scriu? Nu vă scriu pentru că mi-am schimbat părerea despre oameni, despre prietenii. Apreciez oamenii care mă respectă, mă sună şi îmi scriu. 
Aşa că, toate bune şi frumoase! În viaţă primeşti ceea ce oferi. Aveţi grijă ce oferiţi! Un om dacă pleacă, pleacă pentru totdeauna.

Sursa imaginii:Citate alese

sâmbătă, 8 octombrie 2016

Tenis cu moldovenii de Tony Hawks

Am citit cartea asta la recomandare unei cunoştinţe. Acuma v-o recomand şi eu, pentru că mie mi-a plăcut foarte mult. 
Subiectul romanului e despre Tony Hawks, un bărbat care iubeşte provocările neobişnuite. Un pariu
excentric îl leagă pe Tony de Moldova, o ţară din Europa de Est puţin cunoscută în lume. Misiunea sa e să găsească membrii echipei naţionale de fotbal a ţării şi să-i convingă să joace tenis cu el. Căutările sunt bizare. Este, în schimb, descrierea unei călătorii extraordinare. Vorbeşte despre lumea interlopă a Moldovei în perioada în care a fost, despre ţigani, despre pene tragice de curent electric, o posibilă răpire şi o relaţie excepţională cu familia unde a stat.

IMPORTANT de ştiut că lucrurile în Moldova s-au schimbat foarte mult din momentul în care Tony a fost în ţară. Aşa că... :) tot ok. Citind cartea, mă miram (uneori) şi eu de vremurile care erau odată în ţara noastră. Culmea cred era cînd se deconecta zilnic lumina pentru 2-3 ore. Sau cum descrie Tony Moldova. Dar şi oricare alte momente care acuma îmi par stupide. Să mai parieze încă odată să mai joace tenis cu toată echipa de fotbal a Moldovei, oare cum ne-ar descrie?


"Chiar dacă urăşti tenisul şi nu ştii unde este Moldova pe hartă, vei fi vrăjit. Recomandată din toată inima."
FHM

Fragment din carte: 
Am jucat întotdeauna destul de mult tenis. Tatăl meu a devenit un fanatic al jocului după ce s-a apucat de el la 45 de ani. Cu timpul, i-a adus multă bucurie, bucurie temperată numai de faptul că alţii jucau mai bine decît el. De fapt, erau milioane de oameni, numai în Sussex! Totuşi, ca toţi taţii mîndri, a decis să-şi educe copii ca să poată face ceea ce n-a putu el. Şi uite aşa lui Ron Burston, antrenor cu jumate de normă în Dyke Road Park din Brighton, i s-a încredinţat misiunea de a ne antrena pe mine şi fratele meu, pentru a devei jucătorii numărul unu şi numărul doi în tenisul mondial. (cu Tati ca impresar). 
Din păcate, totul a fost sub posibilităţile noastre. Bineînţeles, cu o excepţie: Tati! În faţa căruia s-ar fi deschis toate posibilităţile de a călători pe tot globul, a sta în hoteluri frumoase şi a urmări din teren, meciuri de tenis. Cînd am împlinit 35 de ani, tatăl meu a recunoscut că visul lui ar lua sfîrşit, numai dacă doamna care a înjunghiat-o pe Monica Seles n-ar fi eliberată din închisoare ca să i se ordone să înjunghie orice jucător de tenis din competiţia de bărbaţi în desfăşurare. 

Sursa imaginii: yupi.md

sâmbătă, 9 ianuarie 2016

Mie copil îmi trebuie, nu măritată. Dar de nevoie o să mă mărit

N-am zis-o eu. A zis-o altcineva.

Fapt pentru care am fost într-o stare de șoc, dacă pot spune așa, pentru cîteva zile.
Iată așa se mărită fetele la noi în Moldova. Unele cel puţin.
Tot așa gen de fete o să înceapă să se plîngă de viața grea de familie, vezi tu, e de greu. Și dificil. Și vai de mine ce soț rău am eu. Și îți dă ție sfaturi ce fel de soț să îți alegi.
Nu știu cît poate dura o astfel de căsnicie, dar...
E bine măcar că o să își facă... copil. Dacă tot se mărită. De nevoie.



Sursa imaginii: www.publika.md

joi, 17 septembrie 2015

Căsătoria: cînd, cum și cu cine o facem?

Se spune că familia este foarte importantă. Cică cariera nu te asteaptă acasă, banii nu-ți șterg lacrimile iar faima, nu te îmbrăţişează noaptea! Și cum mai era acolo că eu nu țin minte?
Cariera nu te așteaptă acasă, e și logic. Ea te așteaptă la serviciu. Dacă nu ai serviciu  nu ai bani. Dacă nu ai bani, nu ai pe ce-ți cumpăra produse alimentare, haine și pentru a te întreține. Banii cică nu aduc fericire, dar de ce subiectul banilor e o problemă în familii? Şi de ce multe familii ajung să divorţeze din cauza lor? Că eu idee n-am.
Așa că... hai să fim serioși. Fiecare din noi are o casă, chiar dacă în prezent tot mai mulți stau prin chirie sau cu părinții. Dar ce să-i faci? Soarta.
Deși din discuțiile mele cu moldovenii de ai noștri stabiliți în alte țări europene, ori care lucrează „la negru” mi-au zis precum că europenii nu se grăbesc la măritat și însurat. Ei își fac mai întîi o carieră, se maturizează, iar faptul că trăiesc... prin chirie ori în credite bancare, pentru ei asta nu e o problemă. Se căsătoresc după 30-35 de ani, fac vreo 2-3 copii și totul e bine și frumos.
La noi, în Republica Moldova dacă nu te căsătorești pînă la 30 de ani, dacă nu ai casă, ești blamat, și consideră precum că ar fi ceva în neregulă cu tine.

Care ar fi, totuși, vîrsta potrivită pentru a te căsători? De unde vine obligația de a te căsători pînă la 30 de ani? De ce ești privit/ă straniu dacă ai +30 de ani și nu ești căsătorit/ă?
Personal, privind în urmă, mă bucur că nu m-am măritat la 20-25 de ani. 
Cred că la vîrsta asta nu cred că ești pregătit moral (de ce nu și financiar) de a întemeia o familie. Plus la asta, ca să faci un copil, trebuie să fii tu însăți pregătit pentru așa ceva. Inclusiv financiar. După ce apare bebele - toată lumea se plînge că... „sunt cheltuieli mari”. Păi tu la asta nu te-ai gîndit deodată? 
Recent, două cunoștințe s-au căsătorit (la o vîrstă de +30 ani). Și cum rețelele de socializare sunt o sursă de informații, repede afli noutățile, iar comentariile nu întîrzie să apară. Cînd citești un comentariu de genul „în sfîrșit”... ai senzația că a venit sfîrșitul lumii. Ce înseamnă „în sfîrșit” te-ai căsătorit? Personal, mi se pare lipsă de educație să faci așa un comentariu. Nu înțeleg de ce se face așa mare problemă că precum că te căsătorești la 34-35 de ani. De ce e așa de grav în asta? „În sfîrșit!” Consider că cei care fac așa gen de comentarii au o minte cam încețoșată și sunt limitați în gîndire.
Mai ales că trăim în secolul XXI, și cînd așa un comentariu vine din partea unei persoane tinere, de 30-35 de ani. Aș înțelege un bătrîn de la țară, crescut și educat în spirit sovietic să facă așa un comentariu, dar nu tu? 
Sunt cupluri care se întîlnesc cîțiva ani și tot nu mai ajung să facă pasul cel mare, pentru că se dezamăgesc în persoana în cauză, afirmînd că „nu e persoana potrivită”. Ori mai rău  se întîlnesc 4-5 ani, se căsătoresc și după 2-3 ani de căsnicie divorțează, pentru că... „nu e persoana potrivită”, ori o sarcină nedorită a fost „organizatoare” mariajului între cei doi. Motive sunt multe. 
Inclusiv rata divorțurilor. În special a celor ce se căsătoresc la 20-25 ani.

Așa că... pînă a comenta pe cineva că uite, „în sfîrșit” te căsătorești, ai grijă de tine. Nu știi ce întorsătură poate lua viața ta. Dacă ai fi dește(a)pt(ă) nu vei face comentarii tembele.
Tindem să fim parte a Uniunii Europene, dar rămînem la mentalitatea sovietică. Păcat de noi.

Sursa imaginii: www.publika.md

miercuri, 25 februarie 2015

Despre educație, copii și bătrîni

Ce este educația și bunul simț? 
Probabil că fiecare înțelege aceste noțiuni diferit, reacționează diferit, iar consecințele... tot diferite sunt. Educația pe care o primim acasă, nu se limitează, totuși, la cei 7 ani de acasă. În primii ani de viață cei mici primesc ceea ce li se oferă și ceea ce văd în jurul lor. Maturii doar trebuie să... „manipuleze” cu situațiile cu care se confruntă. Ca să se ofere o educație bună, mai întîi noi, maturii trebuie să fim atenți la atitudine și comportament. 

Totuși, să fie bunele maniere doar o problemă de bun-simț? Ori de cultură? Ori de instruire?  Dar să trec direct la subiect. Despre bunele maniere ori cum ne învățăm copii așa ceva.


Recent. În drum spre casă, în autobuz, undeva pe la Ciocana, urcă o doamnă de vreo... 65-70 ani cu nepotul ei (7-8 ani). Politicoasă, mă scol că să-i ofer doamnei locul Că doar are o vîrstă, nu? Și trebuie să fim politicoși cu bătrînii noștri, corect sau nu? ;) Ei, de bine ce am cedat locul doamnei care are o vîrstă respectabilă iată că madame își face curaj și îi zice nepotului  hai, așează-te. 
Sincer, am rămas așa, cam șocată de atitudinea doamnei. Pentru ce să cedezi locul unei doamne/domn în vîrstă? Ca să-și așeze piticul de 7-8 ani care... paote sta și în picioare? Și cel mai important e că oamenii de vîrsta asta știu să blameze tinerii că nu au educație, sunt destrăbălați, nu sunt respectuoși cu cei din jur și tot așa mai departe. Chair așa, oare de ce? Ca să-ți așezi copilul/nepotul de 7-8 ani pe scaun în defavoarea ta? Înțeleg dacă ar fi vorba de un copil de 2-3 ani. Dar la 8 ani, cred că poți sta în picioare și să-ți respecți părinții, bunicii și pe cei din jurul tău.
Acest copil e viitorul tînăr care peste 15-20 e ani va considera că nu se simte obligat să cedeze locul, pentru că așa a fost învățat  să i se ofere și să nu cedeze locul celor cu o vîrstă respectabilă. Iar bătrînii de 60-70 de ani vor comenta  tineretul în ziua de azi e needucat. Păi de unde educație dacă vă educați copii și nepoții. Meritați să nu vi se cedeze locul.

O carte a codului bunelor maniere ar trebui să-i dăm acestei doamne și nu numai ei. Probabil că ar trebui să mai facem niște cursuri de instruire în materie de bune maniere și celor ce au o vîrstă, nu numai copiilor.
Aurelia Marinescu, autoarea Codului bunelor maniere afirmă următoarele: trăim într-o lume nebună, avînd senzația că înnebunim și noi pe zi ce trece. Asistăm îngroziți la imaginile cumplite din așa-numitele zone conflictuale, zone ce se ivesc în cele mai neașteptate locuri de pe glob și se înmulțesc îngrijorător. În discoteci, tinerii dansează pe mese... Alții, care se autointitulează „Hell's Angels”, pornesc noaptea pe motociclete avînd la bord casetofoane cu muzică heavy metal, rași în cap sau cu plete, îmbrăcați în bluze de piele cu ținte, pe care sunt prinse ecusoane cu capete de mort, în blugi și cizme, oferindu-ne pentru o clipă o imagine de coșmar. 
Desigur, e vorba de o imagine trunchiată și o viziune catastrofică a societății în care trăim, dar nu putem să nu ținem seama și de această realitate. În astfel de condiții, mai merită să ne preocupăm de bunele maniere? N-ar fi mai bine să ne întrebăm dacă ele nu au devenit cumva inutile? Răspunsul e unul singur: buna creștere nu este și nu va deveni niciodată inutilă, pentru că ea îl face pe om să se respecte în primul rînd pe sine.

Deci, să reflectăm.



Sursa imaginii: www.belva.ro


marți, 20 ianuarie 2015

Vestimentația și moldovenii

Citisem azi o postare a unui blogger despre vestimentația la moldoveni, vezi tu, de ce nu poartă ei haine colorate? Dar chiar așa, de ce?
Deja depinde de fiecare din noi ce stil vestimentar avem, dacă ne plac culorile țipătoare, dacă impune serviciul să te îmbraci la patru ace, dacă poți să îți permiți financiar o garderobă bine merci. Cică acest Vitalie Cojocari, și-a cumpărat o pereche de pantaloni. Dar nu oricare afirmă el. „Pantaloni erau portocalii. Portocalii ca portocala, ca mandarina. Până în acel moment toți pantalonii îmi erau negri, gri sau… blugi albaștri. Doar sunt moldovean, deci trebuie să mă înscriu cromatic în norodul din care provin. Nu-i așa?” 
Nu neapărat. Fiecare se îmbracă cum vrea, deși fiecare țară are obiceiurile, tradițiile și stereotiopurile sale. E adevărat ca noi suntem încă sub influența mentalității sovietice, dar asta e. Suntem rusificați și mai avem ceva timp ca să ne... „dăm cu lumea”. Dar chiar și așa, fiecare se îmbracă cum dorește, nu? Suntem individuali și punctum. Colorat, alb, negru, gri, deja asta e partea a doua. 
Ce am observat eu e alta. Te îmbraci bine și apar întrebări de genul: ai o zi de naștere? Dar cu ce ocazie așa frumos îmbrăcată? Ce elegantă ești azi îmbrăcată! Ai așa o coafură așa frumoasă azi, te întîlnești cumva cu un băiat? 
Chiar asta e problema? Consider că te îmbraci pentru că trebuie să fie o etică a vestimentație, respectiv trebuie să te îmbraci corect și frumos în fiecare zi, nu doar ocazional. Adică hai acuma să ne îmbrăcăm frumos doar la zile de naștere, nunți și cumătrii, iar în restul zilelor... să luăm exemplul celor care nu au casă și se îmbracă cu hainele murdare și urît mirositoare. 
Grija de sine ar trebui să fie un atu și să te pună în avantaj și nu invers. La noi și așa se exagerează în ceea ce privește vestimentația și de multe ori se exagerează. Dar, în schimb, știm să ne plîngem că avem salarii mici. 


Sursa imaginii: www.anunturi.crom.ro

sâmbătă, 16 august 2014

Despre vestimentație... în Moldova

Chiar dacă trăim într-o țară săracă, uite că hainele sunt, totuși, primordiale pentru noi. Cînd mergem la serviciu ne aranjăm, ne gătim, ne machiem, ne parfumăm și chiar dacă știm că suntem chitiți... oricum ne uităm în oglindă de cîteva ori. Să ne asigurăm că suntem... bine (din punct de vedere al codului vestimentar).
Din păcate la noi, în miraculoasa țară a Moldovei, se pune prea mult accent pe etica vestimentară decît pe altceva. Dar, asta e. Vestimentația face parte din multiplele stereotipuri ale Republicii Moldova.
Și... vrei nu vrei, trebuie să ții pasul cu moda. Asta, indiferent dacă ai bani ori nu. Indiferent dacă îți place să te ții după modă ori. Oricum, acest fapt ne mobilizează oricum să fim atenți la detalii în ceea ce privește articolele vestimentare pe care le avem în garderobă.
Cel mai interesant lucru e că... te îmbraci corespunzător unei zile de lucru – o rochie. Nici mai scumpă, dar nici una chiar second-hand. Nici nu reușești să ajungi bine la serviciu, uite că apar și comentariile: „ce bine arăți azi! Ai o zi de naștere?” ori „Văd că te-ai îmbrăcat în rochie special pentru ședința de astăzi care a avul loc”. Într-o zi, o tipă îmi spune – tu așa oficial te-ai îmbrăcat azi. Ai ceva anume de făcut?” O altă remarcă complet idioată a fost ceva de genul „văd că ți-ai schimbat bretonul. Ai întîlnire cu vre-un băiat diseară?” Ha. Doar pentru că mi-am făcut altfel bretonul decît în mod obișnuit asta nu înseamnă că... obligatoriu trebuie să mă întîlnesc cu un băiat. Și cum să înțeleg asta: dacă ai pe cineva – te îmbraci și îți aranjezi părul la patru ace, iar dacă ești singură – te îmbraci ca un boschetar?
Nu înțeleg de ce ar trebui să te îmbraci bine doar dacă ar fi vorba de o zi de naștere, ședințe ori întîlniri cu vre-un băiat. Asta dacă la noi în Republica Moldova se pune așa mare accent pe haine.
Obosită de comentarii idioate, acum aproximativ doi ani în urmă am scris un status pe facebook.com ceva de genul precum că eu obișnuiesc să mă îmbrac pentru mine nu pentru cineva ori zi de naștere/nuntă/cumătrie.
Evident că... comentariile au apărut. Cu bune și rele.
O colegă de serviciu a comentat ceva aproximativ precum și faptul că ea se confrunta cu aceeași problemă la rîndul ei în timp ce o altă colegă mi-a replicat că „vine un timp, cand te vei întreba cu tristeţe: „de ce, nimeni nu se mai adresează la mine, ca pe vremuri?! Îți formezi, de una singura stereotipuri, de fapt, te consideri, mare cucoana?  Sunt sigură, că nu te invidiază nimeni, la servici, în special, și dacă te întreabă, au vorbit din amabilitate, din amicie, fără un gînd rău... Personal, nu te-am întrebat, niciodată, și mă întreb, de ce te-ar invidia cineva? Chiar mă pui pe gînduri.”
Nu mă consider de loc cucoană. De ce m-aș considera? Chiar de ce? Doar că nu simt nevoia asta să fiu băgată în seamă, iar așa zisele vorbe frumoase, ar fi, de fapt, vorbe goale. Pentru că nu înțeleg de ce m-aș îmbrăca frumos doar pentru cineva ori ceva anume.
Tot ea, colega, comentează „pîn-la urmă, nu te înțeleg, ce anume așa te supără. Poți să-ți ridici moralul dintr-un răspuns permanent: Fetelor, da’ chiar merg să mă sărut cu iubitul meu; cum să arăt rău în acest caz? Iar tu, faci, mare haz din nimic, și-ți... „reduci” din respectul față de sine. Nu doar atît...” Ha.

Păi chiar și dacă merg să mă sărut cu iubitul, deja este evident că o să mă îmbrac frumos. Ce treabă ai tu cu asta. Ș-apoi un obișnuiesc să fac public viața mea personală. Am spus cîte ceva și am rămas șocată de crede humea, în schimb. Mi-am făcut o impresie că viața personală trebuie ținută bine sub cîteva lacăte, un doar a uneia. Dacă zic că urmează să mă văd cu iubitul… atîta-mi trebuie. Se începe tona de întrebări. Dar ăsta e subiect aparte deja.
Înțeleg că stereotipuri sunt multe. Dar... dacă punem așa mare accent pe haine... de ce mai întrebi cu ce ocazie te îmbraci așa?

Sursa imaginii: www.goingout.ro

miercuri, 16 iulie 2014

Despre moralitate (I)

Deși nu sunt fanul numărul 1 al nunților și botezurilor, dar dacă ești invitat – accepți. Evident, asta dacă invitația vine din partea unor persoane apropiate.
Acum cîțiva ani am fost invitată la o cumătrie (locația exactă ori din partea cui am fost invitată nu mai contează). Toate bune și frumoase pînă într-un anumit punct al ceremoniei. La un moment dat, un nene a început să se dea la mine. Inițial am lăsat totul pe seama politeții și respectului cu atît mai mult că stăteam la aceeași masă. Eu, la rîndul meu încercam să fiu politicoasă. Deja cînd am observat că întrece limita bunului simț i-am răspuns pe potrivă, cu atît mai mult că și un comesean i-a făcut observație de cîteva ori.
Eu înțeleg că nevasta acestuia era plecată în Germania și omul avea nevoi, dar cînd ai o vîrstă și o soție undeva peste hotare care, cu siguranță, muncește din greu pentru a face un ban – unde ți-e capul de te dai la fete de 24-25 de ani? La vîrsta pe care o aveam pot să-ți fiu fiică și nu amantă. Măcar să fi fost un tip bine din toate punctele de vedere ca să merg și eu la așa un pas.
Cel mai important în toate astea e că persoanele trecute de o vîrstă afirmă sus și tare că noi tineretul suntem destrăbălați și needucați. Cum poți să pretinzi că tu ești ideal și exemplu bun în toate din moment că ești la o vîrstă anume și ai o experiență oarecare ai un comportament ce lasă de dorit? Chiar și dacă noi, tinerii suntem așa o categorie imorală și neserioasă asta e pentru că nu avem în fața noastră oameni exemplari din toate punctele de vedere. Suntem așa pentru că cei care au o vîrstă sunt neserioși și agresivi cu noi tinerii. Suntem așa pentru că nu ne oferiți exemplu bun în toate.
Nu cere de la mine ceea ce tu nu ești ori nu ai.

Sursa imaginii: www.citatepedia.info