vineri, 5 ianuarie 2018

Ţi-a rămas şampanie de Revelion? Iată ce poţi face cu ea!



Dacă sticlele cu şampanie nu s-au golit la petrecerea de Revelion, vă propunem câteva sugestii pentru a folosi băutura care a rămas în alte scopuri. Este ideal ca şampania să fie băută imediat ce sticla este deschisă, iar băutura este rece. Dacă însă v-a rămas băutură de la petrecerea dintre ani, jurnaliştii de la CNN vă sugerează cum o puteţi folosi:

puneţi şampania în cadă atunci când faceţi baie
Se zvoneşte că Marilyn Monroe făcea baie în 350 de sticle de şampanie, pentru a profita de
antioxidanţii naturali din băutură.

tonic pentru faţă
Şampania este un tonic excelent pentru faţă. Puneţi şampanie pe un şerveţel pentru demachiere şi ştergeţi toată faţa.

strălucire pentru pantofi

Creatoarea pariziană de pantofi Ola Berluti spune că finisează încălţămintea lustruind-o cu şampanie şi îşi îndeamnă clienţii să facă acelaşi lucru. Băutura îndepărtează grăsimea din crema pentru pantofi, permiţând culorii naturale a pielii să lucească.

şampania folosită la gătit

Băutura poate fi adăugată la omletă, în locul laptelui, pentru ca aceasta să fie pufoasă. De asemenea, şampania poate fi adăugată la sosuri, dressinguri pentru salate sau deserturi.

Sursa textului: internet
Sursa pozei: stirileprotv.ro

joi, 4 ianuarie 2018

Marius Albert Neguț: „Revoluția română m-a impresionat prin jertfa tinerilor”

Scriitorul Marius Albert Neguț a debutat în anul 2016 cu romanul „Îngeri rătăciţi”. Romanul a apărut la editura Libris Editorial și are ca subiect revoluția română din decembrie 1989. Impresiile nu au întârziat să apară, fapt pentru care am devenit intrigată și am decis să-l iau la întrebări pe Marius Albert Neguț. Între timp, mi-am promis să-mi cumpăr și eu cartea, mai ales că evenimentele istorice din epoca contemporană sunt pe interesul meu.
Totodată, țin să menționez că mai multe detalii legat de romanul „Îngeri rătăciţi” puteți citi pe pagina de facebook.

Daniela Gorincioi: Romanul „Îngeri rătăciţi romanul DVS! de debut. De unde a venit inspiraţia de a scrie un roman?
Marius Albert Neguț: Inspirația vine scriind. Pur și simplu, m-am apucat de scris și cuvintele au prins să umple foile albe.
DG: Şi de ce aţi scris un roman şi nu versuri? 
MAN: Scriu și versuri, dar le țin pentru mine...
DG: Să ne așteptăm și la o carte de versuri?
MAN: Da, dar nu în viitorul apropiat.
DG: Romanul „Îngeri rătăciţi” are ca subiect istoria contemporană. De ce? V-a marcat cumva această perioadă?
MAN: Categoric, da! Revoluția română m-a impresionat prin jertfa tinerilor, iar la mineriade am participat personal deși eram încă un copil.
DG: Romanul are un titlu care intrigă – Îngeri rătăciţi. Ce vreţi să spuneţi, de fapt, prin acest titlu?
MAN: Este vorba despre copiii instituționalizați ce își caută drumul prin viață, Îngeri Rătăciți, pe care societatea ar trebui să-i ajute, deoarece de fapt, astfel, se ajută pe ea însăși.
DG: Am citit precum că aţi donat drepturile de autor la acest roman unor copii defavorizaţi. Ce v-a motivat să faceţi aşa un gest şi de ce?
MAN: E o imensă ipocrizie să ne referim la societate de parcă ea ar fi ceva abstract de la care așteptăm ajutor, dar din care noi personal nu facem parte...
DG: Trebuie să recunosc că nu am citit încă cartea „Îngeri rătăciţi” deşi am citit multe referinţe bune în grupurile de lectură din România de pe o reţea de socializare (dar mi-am promis cât mai curând să mi-o cumpăr). Cum aţi reacţionat la aceste recenzii?
MAN: Cu recunoștință... Recenziile pozitive îți dau încredere, în timp ce cele critice te ajută să evoluezi. Atât unele, cât și celelalte, sunt binevenite.
DG: La finalul anului 2017 aţi lansat a doua carte, „Inocenţa păcatului”. De ce ar trebui să fie
citită?
MAN: De ce citiți orice carte? Pentru destindere și evoluție spirituală.
DG: Personal citesc cărți fie la recomandarea cuiva, fie în funcție de recenzii. Ori deja interesul ar fi?
MAN: Este vorba despre scopul suprem pentru care citiți cartea. Chiar dacã o citiți la recomandarea cuiva, tot pentru destindere și evoluție spiritualã o citiți, nu?
DG: Urmărindu-vă activitatea în mediul online, aţi promovat romanul „Îngeri rătăciţi” la diferite evenimente din România? În Chişinău v-aţi propus să veniţi?
MAN: Din principiu nu refuz nicio invitație. La primul eveniment serios, organizat cum se cuvine, la care voi fi invitat, voi răspunde prezent.
DG: Ce aşteptări aveţi în anii următori?
MAN: Liniște sufletească... Fără ea, nu există nimic...

DG: Mulțumesc pentru interviul acordat.
MAN: Eu vă mulțumesc.

Dacă v-am intrigat, câteva recenzii la romanul „Îngeri rătăciţi” citiți aiciaici și aici.
În ceea ce privește romanul „Inocenţa păcatului”, două recenzii puteți citi, aici și aici.

Sursă foto: facebook.com, libris.ro


miercuri, 27 decembrie 2017

Zeii tangoului de Carolina De Robertis

De la ruşine socială tangoul argentinian a ajuns la mândrie naţională. Iar celebra dansatoare, Mata Hari afirma că tangoul este dansul este un poem în care fiecare mişcare este un cuvânt.
Dacă îţi place acest dans, respectiv dacă eşti interesat de cultura argentiniană, îţi recomand să citeşti romanul Zeii tangoului. Nu ştiu dacă mai e vreo carte în care să descrie atât de bine oraşul Buenos Aires. E un roman care îţi oferă informaţii despre tango, istoria argentiniană între anii 1913-1950 şi de ce italienii migrau în această ţară. Dacă o să ascultaţi cum vorbesc argentinienii probabil veţi simţi accentul italian.

Subiectul romanului începe în anul 1913 când un grup de emigranţi ajung în Argentina. Printre care şi Leda, o – surpriză. Află că soţul ei a fost omorât. Aflând poveste morţii soţului ei, Leda îşi pusese întrebarea – ce să facă?
tânără de 17 ani. A făcut acest drum ca să ajungă la soţul ei. Odată ajunsă
Deşi avusese posibilitatea să se întoarcă în Italia, la familia ei, Leda a decis să rămână în Argentina. Plus la asta, a descoperit tangoul şi a rămas fasciantă de acest stil de dans. Chiar dacă se dansa în bordeluri. Iar femeile care dansau tangoul... erau considerate de târfe. Şi cum unei femei îi era interzis să cânte într-o formaţie, a decis să se deghizeze ea în bărbat. Este luat/ă într-un grup de intrumentişti, numit El Sexteto Torres, iar lider fiind Santiago. Concertează în localuri şi cabarete.
Cum ajunge ea să facă faţă tuturor provocărilor aflaţi citind romanul. Autoarea oferă informaţii cu un lux de amănunte. Deşi enervante pe alocuri, subiectul romanului este intrigant.
Totodată, se face referinţă şi la Carlos Gardel, interpertul care este cunoscut pentru interpretarea multor tangouri.

Fragment:
Trei zile mai târziu, o nouă senzaţie a zguduit lumea tangoului. Tânărul acela, Carlos Gardel, despre care Amato le vorbise cu atâta căldură şi admiraţie, interpretase în cadrul unui spectacol la Teatrul Esmeralda un nou fenomen intitulat un canción – un tangou interpretat mai degrabă vocal decât instrumental, în care versurile nu doar că însoţeau o melodie, ci spuneau o poveste; în acest caz, cântecul Mi noche triste era povestea unui bărbat a cărui femeie îi frânsese inima, lăsându-l să înfrunte singur tristeţea nopţii. La final, publicul izbucnise în aplauze, încântat, entuziasmat, extaziat chiar. Un critic se referise la acel eveniment ca la începutul unei revoluţii muzicale:  sufletul tangoului se poate cânta în versuri.

Odată cu schimbarea vremurilor şi apariţia interpreţilor de tango, se punea întrebarea dacă tangoul original ar putea dispărea. Dar, după cum afirma un unchi al lui Santiago, liderul instrumetniştilor El Sexteto Torre tangoul e al nostru, ţine minte, ţine minte de udne a apărut. Pentru fiecare persoană care cunoaşte rădăcinile tangoului există o sută de oameni care nu le cunosc şi poate că într-o zi cei care ştiu vor dispărea cu toţii. Dar secretul dăinuieşte în fiecare sunet al tobei şi în aceste pauze, atunci când toba a amuţit, va trăi prin paşii dansatorilor care nu vor şti niciodată că imită paşii dintr-o religie străveche, care a poposit aici după călătoria în pântecele putred al corăbiilor cu sclavi, unică relicvă strălucitoare supravieţuitoare în infern: un zeu şi o zeiţă dansând unul lângă altul aşa cum dansau înainte ca tangoul să-i forţeze să se privească şi să se înlănţuie.

Reflecții:
Nu te gândi la nimic. Gândul să-ţi zboare doar spre casă.

Necunoscute. Necunoaştere. Două lucruri care îi dominase voiajul peste ocean până în America.

Ne credem atât de puternici, ne credem atât de reali, dar sunt lucruri mult mai reale decât noi şi mai puternice, însă ni le amintim doar atunci când este prea târziu şi când ne acoperă cu cenuşa lor.

Lasă pe mâine ce-i al zilei de mâine, căci va fi tot acolo, aşteptându-te.

- Îmi place cum cânţi.
- Iar mie îmi place să fiu ascultat.
- Am o întrebare.
- Spune-o!
- Aţi vrea să mă învăţaţi să cânt?

Dezaprobarea ei era palpabilă, emană o aură sumbră, fiindcă, desigur, dacă tangoul era un infern în care femeilor le era interzis să păşească, Francesca era prima care să păzească poarta.

Disperarea nu poate merge decât într-una dintre cele două direcţii: fie te face docil ca un căţelul, fie te transformă într-o armă de luptă.

Iată aşa. Dacă te-am intrigat - nu ai decât să citeşti acest roman. Dacă ştii să dansezi tangoul, mă bucur.

Sursa imaginii: editura Nemira

Rață cu orez și portocale

Recomand atenției Dvs! rețeta raței cu orez și portocale.


Rețeta este preluată din revsita Femeia de azi, nr. 50 (610), 21-27.12.2017

vineri, 24 noiembrie 2017

Coregrafa Ana MIHAI: „Tangoul nu are vârstă, noi îl imortalizăm prin mişcări”

Ana Mihai este profesor-coregraf la Academia de Tango din Moldova. De unde vine pasiunea pentru tango, rolul ei la această academie, dar şi cum a luat fiinţă ideea unei astfel de academii în Moldova, aflaţi în interviul ce urmează.

Daniela Gorincioi: Bună ziua şi mulţumesc că ai acceptat să acorzi acest interviu.
Ana Mihai: Buna ziua! Cu mare drag.

DG: Eşti  profesor-coregraf la Academia de Tango din Moldova. De cât timp practici această meserie şi spune-mi, te rog, ce este  Academia de Tango din Moldova?
AM: Academia de Tango din Moldova este o mare parte din viaţa mea, nu îmi imaginez viaţa fără dansuri şi elevii mei. Această meserie o practic de mai bine de 3 ani împreună cu soţul meu şi o voi practica în continuare pentru a transmite emoţiile şi trăirile acestui dans elevilor noştri. Doritorii de a dansa ne pot găsi pe pagina noastră de facebook, Academia de Tango Moldova.

DG: De unde vine interesul tău pentru tango? Ce sau cine te-a influenţat?
AM: Interesul meu pentru tango vine din filme, am început să dansez tango de gală cînd eram mică. Tangoul argentinian este mai fascinant, cu un spectru bogat de mişcări, acrobaţii, trucuri şi secrete din acest dans. Acest dans l-am descoperit în cadrul unui fitness-centru unde preda soţul meu. Deci, el mi-a insuflat pasiunea pentru tango argentinian.

DG: Lucrezi împreună cu soţul tău, Valeriu. Cât e de uşor să lucraţi împreună?
AM: Este foarte uşor să lucrăm împreună, deoarece ne simţim unul pe celalalt şi ne înţelegem dintr-o privire.

DG: Unde au loc orele dans?
AM: Orele de dans au loc în sectorul Centru al capitalei, în incinta Liceului Teoretic Mihail  Coţiubinski de pe strada Mihai Eminescu, nr. 54.

DG: Ce ar trebui să aibă cu el un nou venit la cursurile de dans?
AM: Un nou venit ar trebui să aibă cu el pantofi şi îmbrăcăminte comodă pentru a se mişca liber în dans şi cel mai important – dorinţa de a dansa.

DG: Ştiu că aţi organizat şi flash-moburi. Cu ce ocazie au fost organizate?
AM: Am organizat flash-moburi pentru a arăta cît este de frumos acest dans dar şi pentru a îndemna pe toţi să danseze. Partenerii noştri sunt Vinaria din Vale, brandul Din inimă, magazinul de accesorii Melis şi alţii.

DG: Ai putea să creionezi un portret fizic şi moral al unui dansator profesionist?
AM: Portretul fizic, dar şi moral al unui dansator ar fi încrederea în sine, dorinţa arzătoare de a dansa, postura elegantă şi cu fluiditate în mişcări şi multă pasiune.

DG: Republica Moldova participă la campionate mondiale de dans sportiv. Ne putem mîndri cu performanţele ţării noastre la acest capitol?
AM: Ne putem mândri cu performanţele ansamblului de la Codreanca, ei danseaza dansuri sportive, pe când tangoul argentinian face parte din dansurile sociale. Ei au ocupat şi locuri de frunte la competiţii. Noi am participat anul precedent la Festivalul de Dans ediţia întâi. Organizatorii au promis ca în anul ce urmează evenimentul va fi unul şi mai mare.

DG: Intenţionaţi să participaţi la ediţia a doua a Festivalului de Dans?
AM: Da, desigur că vom participa.
DG: Sunt cărţi care abordează arta dansului la nivel teoretic. Instructorii de dans obişnuiesc să le citească sau vă bazaţi doar pe practică?
AM: Desigur că instructorii se informează şi la nivel teoretic, dar practica este mama învăţării în dans.

DG: Sunt romane care au ca subiect tema dansurilor? Cum se numesc ele?
AM: Sunt cărţi având tematica tangoului argentinian, precum More than two to Tango de Anahi Viladrich, Beginning Argentine Tango de Hiroshi and Yamada, iar o carte foarte interesanta si utila este Argentine Tango scrisa de Stefanos şi Valentina, este şi un ghid aprofundat în baza tangoului şi nu numai, iar pentru cei pasionaţi de istoriile despre tango recomand să citească The meaning of Tango (The Story of the Argentinian Dance) scrisă de Christine Denniston.

DG: Sunt şi filme ce fac referinţă la dansuri. Sunt chiar telenovele şi seriile de filme cum ar fi Street Dance şi Step up, dar aici lista continuă. În unele filme joacă chiar actori de renume.  Ce părere ai despre aceste filme?
AM: Sunt foarte frumoase aceste filme, ele abordeaza mai mult dansurile de strada cum ar fi hip – hop. Tangoul la ei este stilizat dar oricum pastreaza trucurile si acrobatiile din dans. Pe tema tangoului argentinian sunt filme cum ar fi: Scent of a Woman, Moulin Rouge, Naked Tango, The Tango Lesson, Valentina's Tango şi altele.

DG: Dacă un regizor de film ti-ar propune să joci într-un film tematic, avînd ca subiect tangoul sau alt dans, ai accepta provocarea să joci?
AM: Desigur ca as accepta.

DG: În context, ce părere ai despre cinematografia din Moldova?
AM: Cinematografia din Moldova nu este într-atât de dezvoltată, însă sperăm la un progres în viitor.

DG: Ansamblul de dans Inima Moldovei e ceva nou pentru tine. Spune ceva despre acest ansamblu.
AM: Ansamblul de dans Inima Moldovei este un proiect nou. De fapt, ideea a venit cu ceva timp în urmă şi anume de a face cadou din partea mirilor oaspeţilor dansuri originale pentru că doar noi dansăm originalul tango argentinian la nunti, restul î-l stilizează şi îl schimonosesc. Pe lîngă tangoul argentinian plin de pasiune, trucuri din dans şi acrobaţii mai dansăm bachata, flamenco spaniol, tango-vals, dansurile moldoveneşti şi toate tradiţiile, samba braziliana, la fel dans original, dar şi costumele foarte originale cusute manual şi nu în ultimul rând dansul oriental.

DG: Ar mai fi ceva de adăugat?
AM: Vreau să adaug că tangoul nu are vârstă, noi îl imortalizăm prin mişcări, trăiri din timpul dansului care rămân în memoria noastră ca fiind cele mai plăcute momente din timpul unei ore de dans.

duminică, 1 octombrie 2017

În căutarea lui Audrey de Sophie Kinsella

Iată că am citit şi romanul În căutarea lui Audrey de Sophie Kinsella. Puţin plictisitor la început, dar până la urmă, subiectul romanului, îţi captează atenţia. Important de menţionat e că romanul are ca subiect doi  adolescenţi şi e inclus în colecţia Junior a editurii Polirom din Iaşi. 
E un roman cu şi despre adolescenţi, aşa că... părinţilor cu adolescenţi în casă le va fi interesantă această carte.
Subiectul romanului e Audrey, care poartă tot timpul ochelari cu lentile negre. Nu-i scoate nici măcar în casă. Nu iese niciodată în oraş, rar când schimbă  două vorbe cu cineva pe care nu-l cunoaşte şi i se pare aproape imposibil să se uite în ochii oamenilor. 
Lui Audrey i se face o programare la un psiholog, unde urmează nişte recomandări. Se împrieteneşte cu Linus, un prieten al fratelui ei şi discută cu el problemele cu care se confruntă. Acesta chiar se oferă să o ajute să-i rezolve problema emoţională şi frica de a ieşi şi vorbi în public. 
O altă problemă de familie ar fi faptul că şi Frank, fratele lui Audrey îşi petrece timpul în faţa calculatorului, jucîndu-se mai tot timpul, spre frustrarea mamei. Deşi îi interzice accesul la calculator, Frank a găsit soluţie să se joace în timpul nopţii. Asta până când e prins de maică-sa. Ce a urmat... e o adevărată epopee. 
Până la urmă, toate problemele se rezolvă. E o carte amuzantă, chiar dacă e şi un roman psihologic. Este o poveste despre iubire şi încredere la vârsta adolescenţei.
E un roman scris într-un stil mai diferit de ceea ce sunt obişuită. Dar e scris simplu şi amuzant. 

Istoria mănăstirii Saharna

 Complexul monastic Saharna şi rezervaţia naturală, ce se întinde pe o suprafaţă de 670 de hectare, sunt luate sub ocrotirea statului. Mănăstirea de călugări Saharna este aşezată între trei văi înguste, înconjurată de înălţimi stîncoase. În acelaşi defileu, spre apus de mănăstirea de astăzi, fusese mai înainte un schit numit Horodişte, având o bisericuţă în stâncă cu hramul Bunavestire. Pe la 1776 un schimonah, Vartolomeu Ciungul, venind din Rusia cu câţiva fraţi şi monahi şi schitul nelocuit, au reparat biserica şi chiliile şi s-au aşezat în ele. Proprietarul locului, Enache Hristoverghi Lazu, care locuia mai mult in Iaşi, a dăruit schitului 200 desetine de pământ. Între părintele Vartolomeu și fiica lui Enache Hristoverghi a avut loc o neînțelegere. Din scrisoarea acesteia adresată divanului din Iaşi, aflăm că moşiile Echimouţi și Saharna, dăruite schitului la 16 octombrie 1795 de stolnicul Enache Hristoverghi, i-au fost lăsate anterior drept zestre. După moartea tatălui, fiica cerea moşiile ce i se cuveneau.

Pe de altă parte, părintele Vartolomeu pretindea că aceste moşii aparţin schitului. Conflictul a fost aplanat prin cedarea acestor moșii în favoarea fiicei stolnicului, dar urmau să fie dăruite de bună voie o parte din moşii pentru nevoile mănăstirii. Până în 1795 părintele Vartolomeu a construit două biserici  de lemn: prima cu hramul Adormirea Maicii Domnului și a doua cu hramul Sfântul Nicolae, si câteva corpuri de chilii.
Potrivit informaţiilor oferite de arhimandritul Visarion Puiu stareţul Vartolomeu a trecut la cele veşnice în 1798, dar în scrisoarea amintită se menţionează că în 1804 acest stareţ era încă în viaţă, de aceea considerăm că următorul stareţ – Paisie – a administrat mănăstirea după anul 1804.
Pe vremea stareţului Paisie (1804-1818), s-a început construcţia bisericii mare de vară. Această biserică a fost sfinţită cu hramul Sfânta Treime în 1821, în vremea stareţului Tarasie(1818-1837). În 1837, în timpul stareţului Onisifor, a fost înnoit iconostasul.
Agentul financiar Alekse Kliuciarev din Kameneţ a trimis la 30 martie 1843 guvernatorului Basarabiei, Pavel Fiodorov, următorul demers: “Zilele acestea mi s-a spus că pe porţiunea de hotar ce desparte guvernământul nostru de Basarabia, în faţa satului Popenca din judeţul Balta (Podolia) se găseşte o mănăstire, al cărei nume nu mi l-au putut preciza, cu bogate lucruri vechi, pe care monahii nu le pot preţui. Năvălirile tătare asupra acestor locuri şi asupra Basarabiei au încetat demult, în locul lor însă au început năvălirile anticarilor, dacă nu cu forţa, apoi cu vicleşugul. Astfel un anticar din guvernământul nostru şi-a pus în gând să năvălească asupra acestei mănăstiri amăgind pe călugări cum o pofti, în care scop a şi trimis înainte cercetători.” Printre podoabele ce se păstrau în această mănăstire erau enumerate următoarele: o cruce mare de chiparos îmbrăcată în argint, un epitaf cusut cu aur şi pietre scumpe şi o evanghelie, îmbrăcată în aur şi argint. 
Guvernatorul a trimis această scrisoare arhiepiscopului Dmitrie Sulima, care a luat măsurile cuvenite, ca nimic clin lucrurile schitului să nu se înstrăineze.
În 1863, în vremea stareţului Serafim, a mai fost construită o biserică, cea de iarnă, cu hramul Naşterea Maicii Domnului, cu un corp de chilii.
La începutul secolului al XlX-lea moşia mănăstirii era constituită din 160 desetine de pământ, o arie în câmp cu hambare, vii şi livezi pe diferite terase şi povârnişuri şi trei mori de-a lungul râului Saharna. În această perioadă la mănăstire s-a deschis o şcoală de agronomie, care a funcţionat timp de cinci decenii, precum şi un atelier de ceramică şi piese artizanale pentru arhitectura populară. Întemeietorul lor, N. C. Apostolopulo, decedat în anul 1901, îşi doarme somnul de veci sub o lespede de granit, în curtea mănăstirii.
În 1900, în vremea stareţului Iosif, au fost construite câteva încăperi de piatră, pentru moară şi magazii, iar în 1911, sub stăreţia ieromonahului Inochentie, au fost construite arhondaricul, depozitele pentru produse alimentare şi câteva chilii, în afara ogrăzii pentru fraţi.

Mănăstirea Saharna în perioada 1918-1923
De la întemeierea mănăstirii, în 1776, şi până în 1919 această mănăstire a fost condusă de 24 stareţi.
în 1918 in mănăstire vieţuiau stareţul protosinghel Sofronie Neagă, 11 ieromonahi, 4 ierodiaconi, 10 monahi şi 34 de fraţi.
Următorul stareţ a fost ieromonahul inochentie Postică, care în 1923 cârmuia o obşte compusă din 35 slujitori: 1 protosinghel, 4 ieromonahi, 5 ierodiaconi, 9 monahi, 5 fraţi rasofori şi 11 fraţi de ascultare. Averea mănăstirii nefiind prea mare, era constituită din: 2 ha de vie, 5 ha de livadă, 1 ha de vatră neproductivă, 1  corp de case cu 2 nivele, 2 case cu un nivel şi o moară de foc.
Aici firul de informații și datese întrerupe. Nu avem nici o știre despre viața și activitatea acestei mănăstiri în  perioada imediat următoare şi până la desfiinţarea mănăstirii. Cercetarea acestei “pete albe’’ din istoria mănăstirii Saharna este îngreuiată de faptul că arhiva mănăstirii a fost distrusă o dată cu închiderea sfântului locaş. Ceea ce s-a păstrat prin cărţi, documente şi însemnări se află în prezent în diferite fonduri de arhivă.

Mănăstirii Saharna în perioada sovietică
Funcţionarea mănăstirii a fost întreruptă în 1964, când în locul călugărilor, care au fost alungaţi, în mănăstire a fost amenajat un spital pentru copiii cu handicap. Biserica Sfânta Treime a fost transformată în depozit al spitalului, iar biserica de iarnă – în club. În interiorul complexului monastic s-a zidit o casă şi o cantină pentru personalul şi pacienţii spitalului. Acesta a funcţionat până în 1990, când, la cererea credincioşilor satului Saharna, a fost redeschisă mănăstirea. Ansamblul monastic era devastat: biserica de vară fără podea, uşi şi ferestre; biserica de iarnă fără acoperiş etc. în stare mai bună s-a păstrat numai casa stareţiei, care se află mai la vale de biserică de vară.

Reînfiinţarea mănăstirii Saharna
Fiind în stare dezastruoasă, timp de un an mănăstirea a rămas pustie. La 19 aprilie 1991 a fost emis un decret mitropolitan privind reînfiinţarea Mănăstirii de călugări Saharna.
În primăvara anului 1991 călugării au început să caute resurse pentru reparaţia complexului monastic. Ei au reparat câteva chilii, pentru a se adăposti. În acest timp slujbele erau oficiate în biserica de iarnă, care a fost sfinţită în anul 1992. Sfântul locaş are formă pătrată, pronaosul e mic şi este despărţit de naos prin patru stâlpi care susţin cafasul. Plafonul este plat, având o pictură simplă. Pe acoperiş are 5 turle mici decorative.
În 1992 au mai fost reparate chiliile, trapeza, bucătăria, şi stăreţia. Pentru nevoile gospodăreşti în curtea mănăstirii a săpată o fântână.
Unul dintre primii călugări ai mănăstirii reînfiinţate a fost ieromonahul Neonil, trecut la cele veşnice în 1994, în vârstă de 82 ani. Acest preot a venit din România la mănăstirea Saharna, refugiindu-se în 1944, de la mănăstirea Rudi. Timp de doi ani acest cuvios părinte a fost duhovnicul mănăstirii Saharna, dar şi un vrednic dascăl pentru călugării de la mănăstirea Sihăstria, păstrând şi perpetuând astfel tradiţia autentică a vieţii călugăreşti.
O altă biserică a complexului monahal este cea rupestră, cu hramul Bunei Vestiri. Ea a fost reparată în anii 1991-1994. Cele 4 chilii săpate în stâncă, situate lângă această biserică, au fost reparate în 1997. În apropierea bisericii rupestre se află o peşteră îngustă în care, conform unei legende, s-a retras în schimnicie ieromonahul Vartolomeu, întemeietorul mănăstirii.
Lucrările de restaurare a bisericii rupestre au fost finisate în anul 1994. În acelaşi timp, vieţuitorii mănăstirii au început să restaureze biserica de vară cu hramul Sfânta Treime. După reparaţie, între anii 1996-1998, biserica a fost pictată. Altarul a fost împodobit cu frescă în stil bizantin. Iconostasul bisericii a fost făcut de meşteri români din zona Bucovinei. în timpul restaurării, la tinda veche a bisericii, deasupra căreia se află turla clopotniţei, s- a mai adăugat un pridvor. Absida altarului este semicirculară, iar cele laterale sunt de proporţii mai reduse. De asupra naosului se înalţă o turlă.
În 1996 obştea, alcătuită din 20 de vieţuitori, cu ajutorul primit de la credincioşi a pornit construcţia chiliilor, destinate ieromonahilor şi ierodiaconilor din mănăstire. Pentru întreţinerea obştei, în 1991 mănăstirea a primit 10 hectare de pământ arabil.
Călugării desfăşoară o intensă activitate de asistenţă socială, sprijinind material şi spiritual pe cei săraci şi necăjiţi. în oraşul Rezina, în patru şcoli generale călugării predau ore de religie. Cea mai importantă realizare o constituie organizarea în 1998 a frăţiei “Cuviosul Macarie”, cu sediul la şcoala generală nr. 1 din Rezina, având drept obiectiv catehizarea, promovarea valorilor creştine şi revigorarea credinţei ortodoxe.
La mănăstire, slujba Sfintei Liturghii este oficiată în fiecare zi. Seara se slujeşte Vecernia cu Utrenia. În perioada posturilor se oficiază şi Miezonoptica cu Ceasurile, Obedniţa şi Acatistul zilei. Aceste slujbe se oficiază în două limbi – română şi rusă, pentru că mănăstirea este vizitată şi de credincioşi din Transnistria. La strană se cântă muzica psaltică şi liniară.
În fiecare dimineaţă, la ora 5, se slujeşte un Te Deum la moaştele Cuviosului Macarie. Cuviosul părinte a fost egumen şi duhovnic al mănăstirii Saharna. El s-a născut în 1888 şi, în vârstă de 12 ani, a venit la această mănăstire, unde a vieţuit şi a slujit până la 26 mai 1964, când a trecut la cele veşnice. Pentru viaţa lui curată şi plină de nevoinţe, dar mai ales pentru minunile lui şi aflarea moaştelor lui intacte, el a fost canonizat.

Mai multe imagini vedeți aici.


Sursa: Mănăstirea Saharna. În: Locașuri sfinte din Basarabia. Chișinău : Editura Alfa și Omega, 2001, pp. 85-87.
Sursa imaginilor: moldovenii.md